La melci

Caldura mare azi. Stateam cu mana agatata de bara de sus. Aglomeratie mare, de dupa pranz, cand poporul se indreapta cu pasi vioi si zambet pe buze, spre case sa-si petreaca in tihna  sfarsitul de saptamana. Soferul, nea Fane, volubil si deschis la chicoteli despre viata. Unii urcau , altii coborau. Mai era mult de mers pana acasa si un gand nu-mi dadea pace, ma rascolea.
„Ünde se duc melci!?” Intrebare ostentativa ce trecea ca prin branza in creierul meu. Atunci cand nu ploua, unde se duc melcii?? Din nou, intrebare existentiala.
Intr-o zi am sapat un hectar de pamant in cautarea melcilor. Cineva mi-a spus ca stau in pamant. Am sapat dar nu am dat de nici o urma de melc.
Am asteptat sa ploua, sa le iau urma, dar cum se usca, tzushti o zbugheau de nu-i mai vedeam.
-Nea Fane, da drumul la aerul conditionat, ca ne coacem aici. Io deja m-am udat pana la chiloti. Unu’ hatru.
Cateva doamne ce urcasera din Mamaia au incepu sa se hlizeasca.
Nea Fane, sofer de comitat, incepe o discutie despre viata  lui. Cum si-a cunoscut sotia, cum si-a construit o vila cu trei etaje cu banii din soferie, cum inca isi iubeste nevasta. Doamnele erau cucerite de franchetea si lejeritatea discutiei. Se hlizeau si-i puneau tot felul de intrebari indiscrete ce starneau cate un val serios de hohote.
-Nea Fane, deschide macar geamul, ca am inceput sa simt apa cum se scurge pe picior. Acelasi hatru. Doamnele se inghionteau si una  din ele mai curajoasa: „Da-ti jos chilotii, ca-i uscam in vant pe geam!”
Din nou rasete. Pe geam soarele ardea si d-abia asteptam sa cobor.
Si totusi, unde se duc melcii cand nu ploua!?