Timbuk si Inuk

Pe alba întindere nici ţipenie de om sau orice altă fiinţă purtătoare de sânge cald.
În orice direcţie ai privi, ochii s-ar întâlni doar cu albul zăpezii. Era o zi liniştită, vântul încă nu-şi începuse răgetul iar soarele îşi croia drum printr-un noian de nori pufoşi, semn că spre seară va ninge iar. O mantie albă proaspătă acoperea zăpada veche, de la ninsoarea de ieri.
Pot spune că viaţa nu m-a pregătit pentru aşa ceva. De atâta alb ochii începură să mă doară cu toate că Timbuk îmi dăduse o şapcă ce avea un cozoroc mai lung, ce acoperea bătaia soarelui.
Mă apucă de mână şi arătă în depărtare o uşoară mişcare, abia observabilă. Experienţa şi viaţa în asemenea condiţii îţi dau puteri nebănuite şi mi-a trebuit ceva timp să văd ceea ce-mi arătase Timbuk. În depărtare, un urs polar se deplasa cu o oarecare viteză spre noi. A fost semnalul ce ne-a făcut să ne mişcăm din loc. Sania lui era destul de încăpătoare iar cei nouă câini Husky făceau faţă cu brio greutăţii.
Mergeam cu viteză mare tocmai ca să lăsăm vântului care începuse să bată uşor, timp să împrăştie mirosul şi urmele.
Nu mai era mult pană la iglu, câteva ore după cum se exprimase Timbuk.
De trei luni de zile eram companionul lor. Sau aşa cum încercase să se exprime Inuk, în grija lor. Deşi în limba lor cuvântul grijă nu-şi găseşte echivalent.
Pentru ei viaţa are doar bucurii iar tristeţea călătoare vine doar când pierd pe cineva drag. Dar chiar şi atunci, un zâmbet exista în sufletul lor pentru că ştiu că acel cineva se va reîncarna în ceva ce le este drag lor, în vânt, în fulgi de nea, într-un câine.
Timbuk opri odată sania, să privească în urmă. Ursul se pierduse de tot în zare iar de atunci slăbi viteza să lase timp câinilor să se odihnească.
În cele trei luni Inuk mă învăţase multe, cum să privesc în zare fără să mă dor ochii aşteptându-l pe Timbuk, cum să cos o piele astfel încât să acopere toate părţile trupului, cum se curată peştele şi se pune la uscat în iglu, cum se prepară tocană de iepure. Când m-am întremat, amândoi mi-au arătat cum se înhămează câinii la sanie, cum se simte vântul, cum să citeşti vremea din dansul norilor şi din tot ce ne înconjoară şi cum să conduci o sanie. Eram curios de tot ce-mi arătau, de fiecare expresie a lor, de fiecare gest al chipului pentru că cele câteva cuvinte pe care le spuneau, nu exprimau pe de-a-ntregul ceea ce voiau să spună de aceea foloseau expresivitatea chipului să completeze o frază.
Prima ieşire din confortul igluului a fost şi prima vânătoare. Mersesem cale de câteva ore bune printre micile dune de zăpadă create de un vânt cu gust pentru ele. Sania sălta de fiecare dată și  crea un uşor gol în stomac când îşi revenea. Am stat pitiţi în spatele unei val de zăpadă, lăsând câinii şi sania la distanţă, urmărind ca albul zăpezii să fie deranjat de negrul unor ochi curioşi în căutare de hrană. Timbuk îmi înmâna în mod oficial arcul şi o săgeată, semn al maturizări mele târzii şi îşi îndreptă mâna spre două puncte mici negre ce se plimbau nestingherite. Arcul se încovoie sub tragerea mea şi săgeata ţâşni şuierând curgerea aerului. În spatele meu Timbuk începuse să radă arătând spre iepurele ce se blocase de frică, lărgindu-şi ochii spre mine. Săgeată se pierduse undeva în noianele din spatele lui. O alta şuieratura venită de la Timbuk transforma cele două puncte negre mari, într-o pată roşie ce se mărea cu fiecare secundă. Aveam să mâncăm tocană de iepure, parcă spuneau ochii lui Timbuk de bucurie. Printre faldurile de piei şi blănuri, ţinând cu greutate un arc, încercam să găsesc aceiaşi bucurie. Şi aveam să o găsesc de multe ori în lungile călătorii de vânătoare şi pescuit.
Mă găsiseră într-o dună, printre resturile avionului, aproape îngheţat.
Plecasem de la aeroport, de câteva zile, oprisem de câteva ori să fac plinul şi voiam să ajung la Reykjavik. Dar o furtună puternică mi-a îndreptat avionul spre Groenlanda. Câteva ore am zburat în neant, neştiind în ce direcţie mă îndrept, toate aparatele de zbor din carlingă fiind date peste cap. Când am rămas fără combustibil, am lăsat avionul să planeze şi atunci am văzut întinderea albă. Mi-a trecut prin cap că acesta îmi este sfârşitul, că voi muri departe de lume că nimeni nu mă va găsi, încercam să-mi recapitulez bucuriile vieţii şi până să-mi pierd cunoştinţa, am simţit doar că avionul s-a răsturnat de câteva ori şi s-a înfipt într-o dună de zăpadă.
Timbuk m-a găsit strângând la piept un aparat de fotografiat, singurul lucru ce am putut salva în acele momente.
Am scăpat cu câteva răni uşoare şi o contuzie serioasă la cap.
M-a pus în sanie, m-a învelit în piei şi dintr-o dată am simţit căldură. Am adormit din legănatul saniei. După câteva zile m-am trezit şi primul lucru pe care l-am văzut au fost blocurile de gheaţa ce mă înconjurau. Dar era cald, ca o căldură interioară, ce vine din suflet. Simplitatea şi dragostea cu care am fost îngrijit au făcut să-mi revin repede.
Poate dacă nu ar fi fost dorinţa de necunoscut, de aventura nu aş fi avut niciodată ocazia să cunosc cei mai buni, blânzi şi calzi oameni din lume.
Gândul îmi fusese să ajung în Islanda, să imortalizez momentul de măreţie al unui gheizer, natura în toată frumuseţea ei dar câteodată măreţia este acolo unde nu te aştepţi, în oameni.
Până să se descarce de tot aparatul de fotografiat, am reuşit să o imortalizez pe Inuk: