Pe o aripioară era alb iar pe cealaltă câteva pete negre făceau diferenţa. Mama îl îngrijea în fiecare zi, de dimineaţă şi seara, îi curăţă penele de scaieţi, îi pieptăna fruntea şi coada lungă iar seară îi era completată cu o poveste.
Câteodată mama îl numea, năstruşnic pentru că fugea cât colo printre ramuri şi copacii deşi, zburlindu-şi penele.
Când avea chef de joacă cu alţi pui, se aşeză în poiană şi îşi aştepta prietenii. La mijlocul pădurii, între câţiva pini înalţi şi cu scorburi multe, poiana era locul lor de joacă. Parcă niciodată nu strălucea soarele mai frumos în poiană, decât atunci când erau cu toţii strânşi. Chiote de veselie şi ciripituri însoţeau razele soarelui.
Conveniseră că atunci când unul dintre ei nu era prezent la joacă, să se strângă cu toţii şi să-i facă o vizită celui care lipsea. Să vadă de nu care cumva este bolnav sau cine ştie ce pocinoagă făcută îl ţinea în casă, pedepsit de părinţi.
Se lăsă în poiană şi se uită în jur. Nici ţipenie. Dădu de două ori din aripi şi lansa către pădure câteva acorduri, ciocnindu-şi ciocul în semn de chemare pentru ceilalţi.
Ca la un semn magic, de prin toate direcţiile şi de prin scorburi nevăzute, dând din aripioare şi codiţe, scoţând praf în urma lor, că o armată de prichindei gata de joacă, se strânseseră în poiana cu mic cu mare, aproape toţi.
– Aşa. Să facem prezenta. Decretă el umflându-şi pieptul, plimbându-se printre ei.
– Eu sunt prezenta, se grăbi puiul de rândunică să-şi facă simţită prezenţa cu câteva topăituri.
– Bine, Viorica rândunică. Alex bursucul este?
– Sunt aici. Spuse ascuns de după o frunză mai mare Alex, ruşinându-se de propria umbră.
– Să vedem cine mai e. Sica scatiul, Lidia pupăză, Beltran ariciul, Vera ciocănitoarea, Rita frunzărita, Horaţiu popândăul, Vasilică iepuraşul şi Julieta bufniţă.
Îi enumeră pe toţi întinzând către fiecare aripioară, de fiecare dată când îi descoperea.
Îşi încheie lista celor prezenţi întorcând aripioara spre el.
– Şi desigur eu, Marcel puiul de barza. Suntem toţi aşa că putem începe…
– Eu vreau să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea! Exclamă Viorica rândunica învârtindu-se în jurul lui Marcel. De-a v-aţi ascunselea, de-a v-aţi ascunselea…!
– Cine este de acord să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, să dea din cap.
Toţi începură să-şi mişte capul în semn de aprobare.
– Mami mi-a spus să nu stau târziu, intervenii ariciul Beltran, că trebuie să fac băiţa. O să mă joc puţin.
Pe când încercau să hotărască cine să pună ochii şi să înceapă jocul, de după un tufiş ce ascundea doi ochi mari sticloşi, se auzi o voce caldă copilăroasă că o rugăminte.
– Pot să mă joc şi eu cu voi? Şi înainta spre ei ieşind de după frunze.
Imediat Marcel se interpuse între grupul de prieteni şi noul pui.
– Dar cine eşti tu? Întrebă Marcel mogâldeaţa pufoasă cu ochi mari şi urechi clăpăuge.
– Eu sunt Petrică şi sunt pui de lup. Pot?!
– Fie, decretă Marcel. Dar înainte trebuie să ne spui ceva ce nu ştim, ca să te primim în grupul nostru. Toţi am spus câte ceva, Viorica ne-a spus că ea poate să zboare cu viteză, Beltran ne-a spus că îi plac viermişorii, Julieta poate să vadă mai bine noaptea.
– Da, aşa e, îmi plac viermişorii. Îl aprobă timid Beltran.
– Eu pot să vă spun cum vin pui pe lume.
– Ha, dar asta cu toţi ştim. Şi dădu din aripioara pentru a-şi întări cunoştinţele. Ne aduce Omul, nu-i aşa?! Şi se întoarse spre grup care îi aprobă declaraţia cu zâmbete şi chicoteli.
– Dar, dar… nu este aşa.
– Dar cum?! Îl chestionă mirat Vasilică, umflandu-si ochii.
– Pui vin atunci când mami şi tati se împerechează, aşa mi-a spus unchiul meu Dedu.
Toţi ciuliră urechiuşele uimiţi de nouă întorsătură a cunoştinţelor lor. Şi ca la o comandă aproape în cor, începură să curgă întrebările spre Petrică.
– Ce înseamnă împerechere? Cum aşa, mami şi tati? Cum, cum?
– Păi atunci când noi dormim sau suntem plecaţi la joacă, mami şi tati fac iubire, se sărută, se pupă, se mângâie… şi aşa ies pui.
Pentru câteva secunde se putea auzi cum albinuţa Mia bâzâie bucuroasă deasupra unei flori, fapt ce se întâmplă departe de ei. O linişte nefirească pentru o poiană plină de veselie, se aşternuse peste ei, peste frunze, peste copacii înalţi. Până şi vântul se oprise, uimit de linişte.
Petrică rămăsese în mijlocul poienii, privind la bursucul Alex ce încerca să-şi caute un loc, ţipând şi plângând, în vizuina lui Beltran.
Liniştea dispăruse odată cu ţipetele lor şi chiar cu lacrimile ce curgeau în voie. Beltran plângea, răsturnat fiind, cu ţepi înfipţi în pământ, acolo unde-l găsise şi mama lui intrată în panică de băiţa. Rândunica Viorica zbura haotică printre crengi, Vasilică rămase locului împietrit de ceea ce aflase, neputând ieşi din starea de mirare, ciocănitoarea Vera încerca să-şi croiască drum în inima unui copac ciocănind scoarţă în speranţa că va uita ce auzise.
Ajuns acasă după un zbor agitat, ce a însemnat întâlnirea cu câteva crenguţe de brad şi a câtorva cuiburi pe care era să le dărâme, Marcel îşi lasă inima să se liniştească şi o întrebă pe mama lui.
– Mamă, cine m-a adus pe mine?
– Hm! Omul, îi răspunse mama în timp ce-i scoate un ţep de brad din aripioara.
– Şi pe frăţiorul meu, tot Omul l-a adus?
– Da.
– Dar de ce nu l-am văzut când l-a adus? Făcu o ultimă încercare.
– Pentru că vine noapte, atunci când noi dormim. Dacă ar ştii că-l aşteptam să-l vedem, nu ar mai veni.
Şi îşi puse aripa peste el acoperindu-l.
– Noapte bună dragul meu.
– Noapte bună mami.
