Omul, câinele şi logo-ul

Din prognozele pe anul 2018, reieşea că o să fie un an normal. Fără câştiguri la Loto, fără îndeplinirea dorinţelor ascunse, fără descoperirea dragostei eterne şi fără succesuri cu renume, chiar prin unele estimări rezulta că nici vecina n-o să fie aceea bună vecină, care mi-a fost sursă de inspiraţie, mai mult decât o muză. Totuşi, după ce termin articolul, trec pe la ea să întreb ce are de gând.
Parcă făcând în ciuda horoscoapelor şi a tuturor prognozelor, anul nou a început cu bucurie şi continuă cu aceiaşi lejeritate să-mi ofere clipe minunate ce se resfrâng inevitabil asupra psihicului meu încercat.
Zâmbesc când scriu şi încerc să ţin departe claia blănoasă ce dă rotocoale scaunului.
Asta ar fi prima bucurie. Se învârte, se răsuceşte şi face tumbe prin pat, ca un titirez cu baterie. Din când în când îi dau părul din ochi la o parte şi se uită la mine lung şi cerşetor parcă vrând a spune „De ce nu te joci cu mine şi stai împopoţonat pe scaunul ăla? Eu sunt aici şi-s plin de viaţă!”
Doar ce l-am adus de la o plimbare lungă de vreo oră jumate şi zici că s-a încărcat cu energie de la lună. Poate că unde eu sunt aproape de vârsta care-mi spune să stau liniştit în banca mea, că vreau nu vreau îmbătrânesc, dar mi-e greu să ţin pasul cu el.
A venit chiar pe 1 ianuarie ca un cadou învelit în ciocolată albă. Mi-ar fi plăcut să-l cheme Magnus sau Rex sau Iuri, că pe câinele alb al vecinilor de vizavi, o matahală ce e în stare să rupă lanţul, dar pentru că vechi stăpâni au fost cuceriţi de drăgălăşenia lui, i-au spus Dodo. Pentru că nu mai puteau să aibă grijă de el, ne-au rugat să-i fim gazdă pentru tot restul vieţii lui.
Acum stă şi roade o căciulă de Moş Crăciun, pe care o găseşte delicioasă după mârâiturile pe care le scoate când încerc să-i iau căciula.
Îmi doresc să-l scot în fiecare seară, pentru că în cele câteva plimbări în care am fost până acum, am reuşit să socializez mai mult decât în vreo 10 ani. E ca un aspirator de oameni, mai ales femei, care cad sub vraja drăgălăşeniei lui şi încep să vorbească cu el, să-l mângâie, să-l scarpine după ureche. Aşa îmi vine atunci să le zic ” Şi stăpânul vrea mângâiat şi îmbrăţişat„. Când satisfăcute de joacă exclamă „Frumosule!”, îmi vine să mă uit în oglindă şi să mă felicit şi eu. Dar nu despre mine spun, ci despre el.
Flocosenia, că aşa îl alint, albă cu ochii negri şi mici pete maronii pe cap şi pe spate şi-a câştigat binemeritat titlul de membru al familie.

A a doua bucurie este mai mult pe plan blogosferic. De fapt pe plan blogosferic am o bucurie şi jumătate.
După o aşteptare scurtă şi o serie de mesaje întinse pe un an de zile, decembrie 2017- ianuarie 2018 am primit cadou un logo. Pentru că nu ştiu încă să pun logo-ul pe blog, l-am transformat în banner, ce-mi stă bine mersi în capul de sus al blogului.
Cu mia de mulţumiri domnului Lucian Ciurea, pentru efortul de a-mi face pe plac şi a crea un logo după poftele inimii mele, vă spun că merită să vă încercaţi norocul la ajutor.
Monseur Lucian face parte dintr-o echipă bună, un fel de FCSB fără Gigi Becali, care atunci când un blogger vrea să schimbe ceva, să-şi maltrateze siteul cu bunătăţuri, să-şi optimizeze imaginea sau să pui tot felul de bliz bliz-uri pe site, te ajută cu căldură unui om născut pentru aşa ceva. Un fel, dacă nu chiar aşa cum i se spune, campanie de sustinere a bloggerilor.
Şi dacă vrei mai mult, adică militezi asiduu pentru a-ţi întregi imaginea printr-un blog proaspăt, pe domeniul tău ca un stăpân al cuvintelor, au serviciul de creare site.
Doar intră pe pagină, îţi inserezi numele şi pagina blogului şi… aştepţi. Îţi vor răspunde.

A treia bucurie este în stând by. Pentru prima dată am o şansă să apar ca guest post. Pentru toate există un început şi toate s-au nimerit la început de an.
Se spune că suntem în anul câinelui. Eu spun că suntem în anul câinelui, al logo-ului şi al omului.