Întâmplări canine

Ca în fiecare zi de week-end sau aproape în fiecare zi de uichend, cum fac ochi, animalul sare pe mine să-l scot afară. Mă linge pe faţă, se învârte ca un titirez electric şi dă din coadă la primul semn al trezirii mele.
– Ai răbdare lighioană, să mă spăl de faţă şi să mă îmbrac, că n-oi ieşi în chiloţi!
Dar el nu ştie ce-i aia îmbrăcat. Mai ales că de trei zile l-am tuns chel şi zici că-i un şobolan cu coamă. Încă e supărat pe chestia asta.
Avem un traseu prestabilit, prin spatele blocului, spre Biserică Catolică, ocolind printre blocuri.
Lângă Biserica Catolică, la o casă cu curte şi vreo 4 câini, întâlnea o căţeluşă pechinez neagră. Neagră neagră! Făr’ de fir de altă culoare. Se pupau, se vorbeau între ei şi ea jucăuşă alerga în jur lui invitându-l la joacă. El doar mârâia de seriozitate şi plecam împreună să completăm traseul, uitându-se câteodată în urmă după ea.
Pe cât de mic şi frumos pe atât de zbuciumat este când ajungem afară. De lesă nu aş fi avut, probabil îl căutăm în tot oraşul. Şi la cât de frumos e, sigur îl găseam în compania unor căţele, uitat în vreun bar, chinuit de atâta muncă şi plăcere.
Expresia „Scăpat din lesă” i se potriveşte de minune cu diferenţa că atunci când este în lesă se agită. Aşa şi de dimineaţă, parcă simţind în aer fior de urmare plăcută, se agită trăgând în toate direcţiile. Nu a mai fost nevoie să-i zic „Hai animal!” că a zbughit-o pe uşă făcând să zbârnâie firul de la lesă.
De câteva zile vremea e londoneza. Ceata seara iar dimineaţa se ridică atât cât să poţi vedea la trei poste. Dimineaţa asta nu a făcut discriminare. Vedeam până la turla bisericii care e la câţiva zeci de metri de mine.
De cum îl văzu pe al meu animal, trăgând de lesă parcă anticipând momentul, pechineza neagră se strecură printre zăbrelele gardului de fier şi îl întâmpină cu un zâmbet şi o coadă jucăuşă. Am privit la ei câteva secunde cât să-i văd că se bucura unul de celălalt, gândind că în vreun fel îşi dăduseră întâlnire iar eu eram cam în plus şi am întors capul, respectându-le momentul intim.
Doar câteva secunde, cât am privit în zare ceaţa ce încerca să se risipească lăsând loc câtorva nori care acopereau soarele. Încă o zi fără soare, gândeam!
Când m-am întors spre ei, ochii mi-au fost aduşi în starea de bulbucare. Al meu animal, călărea pechineza. Ţinea de ea cu lăbuţele din faţă, parcă de frică să nu fugă. Dar ea stătea cuminte şi-i primea iubirea ridicându-şi codiţa.
Când credeam că momentul nu poate fi mai plăcut pentru el, lucrurile au luat o întorsătură puţin nefericită. Pentru el.
Priveam spre biserică şi vedeam turla încă acoperită de puţină ceaţă. De după gardul cu zăbrele, un lătrat şi un scheunat m-au făcut să-mi întorc privirea, întoarsă din respect pentru ei, să nu le tulbur iubirea şi să nu mă considere un voyerist.
Un handralău de câinelău, cam de două ori mai mare decât pechineza, veni într-o fugă spre scena câinească. Era nehotărât asupra modului de exprimare a nefericirii, scheuna de tristeţe spre pechineza şi lătra a supărare spre animalul meu.
Faptul i-a cam inhibat pe tinerii iubareţi, că atunci când au terminat joaca, mai mult de lătratul hăndrălăului, au rămas prinşi în vâltoarea iubirii. Adică pe căineşte, încârligaţi.
Stăteam aşa a proasta cu lesă în mâna aflat într-o situaţie cam ciudată, cu mine la un capăt şi cu doi câini uniţi la celalalt, plus un hăndrălău care nu ştia mai exact ce să facă, să muşte sau să scheaune
Încercam să nu-l privesc pe hăndrălău să nu-l provoc, decât cu coada ochiului, de ajuns să-l văd traumatizat de faptul că iubita lui l-a înşelat. Mai ales că o surprinse în fapt! Scheuna la ea plângând parcă zicând „De ce iubi, de ceeee! Oare nu eu ţi-am adus oase? Oare nu eu te-am iubit ca un nebun? De ce-mi faci asta? De ceee?! Tu eşti my beach! Ce are el şi nu am eu?!”
Apoi îşi întorcea privirea ameninţătoare spre Dodo, animalul meu, mârâind şi arătându-şi colţii „Alta nu ţi-ai găsit?! Te sfârtec! Îţi halesc coada şi o dau la şobolani, ingrat nemernic ce eşti! Te-am primit în area mea şi aşa mă răsplăteşti? Stai să vă descarceraţi şi vezi tu!”
Am dat din picior de câteva ori să încerc să-i sperii să se elibereze din strânsoare dar fără succes. Cum apa rece nu aveam la îndemână să-i stropesc să le scadă temperatura, am aşteptat aşa toţi patru. Cam un minut. Că atât a rezistat hăndrălăul până şi-a ieşit din minţi şi s-a dat la al meu animal. Asta i-a făcut pe cei mici să se sperie şi fiecare a zbughit-o într-o altă direcţie, descârligându-se.
Ăsta al meu nu avea treabă. Aproape că-i vedeam surâsul de satisfacţie pe botic şi aşa cum înţelesesem de la vechiul stăpân, nu prea a avut parte de acţiune în cei 4 anişori.
Se lingea cu oarecare stupefacţie în zona genitală şi privea spre pechineză trimiţându-i bezele. Hăndrălăul o înconjura prin toate direcţiile pe pechineza cu toată dragostea lui, încetase să mai latre şi acum aştepta unele explicaţii din partea ei. Scheuna a întrebări dar din ce-am apucat să văd, pechineza îl caută pe animal din priviri răspunzându-i la bezele cu pupături din botic aproape zicându-i „Să mai treci pe aici frumosule!”