Jurnal de abstinent I si II

Ziua 1.
Hei, nici chiar aşa, e doar o zi.
Ziua 3.
E o zi că oricare alta. Normală.
Ziua 7.
În mod normal după trei zile de lipsă încep să-mi tremure mâinile. Azi am simțit un tremur ușor al degetelor, ca o de furnicătura intensă în burice.
Ziua 10.
Tremurul a crescut. Degetele încearcă să-și păstreze luciditatea în timp ce scriu.
Privesc în urmă la ziua în care a început totul. A doua vizită la obst… Obtes.. obț… ginecolog.
– Câteodată un lucru frumos vine cu un mic sacrificiu.
– Adică? O întreb cu ochii ușor măriți.
– Sarcina este una dificilă și trebuie să evitați efortul fizic sau orice fel de stres.
– Adică? O întreb iar, de data asta mai insistent și cu mintea gata să-şi închipuie cele mai negre scenarii.
– Adică nu prea aveți voie contact fizic, fără activitate sexuală.
– Am înțeles. E un mic sacrificiu pentru o mare realizare.
La plecare am întrebat-o iar.
– Ea nu are voie am înțeles, dar eu am voie?
A râs discret ascunzând bine satisfacția întrebării iar soția și-a pus mâinile în șold și s-a uitat chiorâș la mine.
Ziua 15.
Am început să dorm singur și multe ore le petrec privind o pată pe tavan. Uneori îmi imaginez că pata prinde viață și își apleacă sărutările asupra mea.
Ziua 17.
Îi urmăresc fiecare mișcare, fiecare unduire a sânilor. Descopăr că de fapt este o frumusețe răpitoare cu forme rotunde retușate de natură pentru plăcerea privirii mele. Îi spun toate astea prinzând-o într-un colț al bucătăriei.
– Ești a mea!! Să vezi ce-ți fac!
O cuprind de fese și o trag spre mine încercând să o sărut pe obraji coborând spre buze.
– Termină! Și jap, mă trezesc la realitate cu o palmă zdravănă.
– Data următoare nu mai scapi. Îi spun plin de speranță și cu pofte nebunești în portofoliu.
Ziua 25
Am început să-mi aştern trăirile pe ceva. Am încercat pe hârtie dar din cauza tremurului degetelor nici eu nu înţelegeam ce scriu.
Este o formă de conştientizare a situaţiei, prezenta sexului opus dăunează grav abstinenţei. Dar găsesc acesta tortura plăcută, ca o suavă impresie că femeile pot fi mai mult decât o carceră în care se prinde jucăria mea. Şi chiar sunt!
Ziua 45
Mă tot gândesc la bieţii călugări şi bietele maici. O viaţă dedicată lui Dumnezeu cu organe ca scoase din cutie. La ce bun să le ai dacă alegi să nu le foloseşti?!
Ieri cam pe la ora la care azi scriam aici, vecina de la 3 m-a rugat să o ajut să-i pun o balama la un dulăpior la înălţime. S-a ridicat pe un scăunel să susţină dulapul şi eu să bat balamaua. Câteva minute am stat cu ciocanul într-o mână şi cu balamaua atârnând vrăjit de albeaţa pulpelor şi fineţea ciorapului cu dungă ce urca în sus. Mult prea sus pentru a-mi opri imaginaţia. S-a întors la mine puţin furioasă „Hai odată cu ciocanul ăla!”
Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă interpretam exprimarea ei!
Ziua 115
Zilele trec aiurea. Una, două, nouă, nouazecisinoua… dar cine mai sta să numere! Îmi vine să ies în parc şi să-mi strig durerea: Vreau pi…!
Realizez că de fapt sunt în parc cu mâinile ridicate spre cer cerşind şi la câţiva metri mai încolo, pe o bancă dublă, trei babe se uitau lung la mine. Erau ca nişte camere de supraveghere ce studiau potenţialul suspect.
În pantaloni se petreceau lucruri mari, imense chiar, după greutatea ce stătea să explodeze. Aş mai fi stat cu ele de vorbă dar în situaţia în care eram, le-aş fi găsit apetisante şi şarmante.
Am plecat cu capul lăsat, mormăind cuvinte nici de mine înţelese.
Paşii mă strecoară printre alei şi abia observ că primăvara şi-a intrat în drepturi. Verdele crud omniprezent îmi străpunge ochii. Aluzie ieftină la momente de filozofeală. Iubesc viaţa alături de ea, o iubesc pe ea şi viitorul ce se anunţa în trei.
Încerc să ocolesc o băltoacă lăsată de vreun câine scos la plimbare, probabil Saint Bernard judecând după mărimea bălţii. O clipă de ezitare şi-mi văd reflecţia corpului în luciul de pipi. Deformat de povara lipsei, chipul brăzdat de dorinţe, ochii împăienjeniţi de trecerea nemiloasă a timpului în care nu am futut. Îmi spun că merită sacrificiul!
La ieşirea din parc, o doamnă mă întreabă cât este ceasul. Ridic ochii spre ea. Blondă, cu părul fâlfâind în uşoara bătaie a vântului, sâni echidistanţi cu o curbură exterioară de invidiat absorbindu-mi privirea, solduri marcate de sigla airbag-ului.
În loc ca privirea să cadă pe ceasul de la mână, îmi cade pe prohab. Ceasul nu era acolo, doar ceasul meu biologic care îmi spunea că-i timpul să… fug. O iau la fugă aproape plângând, ruşinat de dorinţă. Nu am avut curaj să privesc în urmă la doamnă ce rămăsese cu gura căscată la reacţia mea. Şi avea nişte buze!
Ziua 210
Am ales să păstrez aparenţele şi să nu mai ies din casă decât pentru strictul necesar. Chiar şi respiraţia unei femei aflate la câţiva metri de mine, produceau grave deformării ale stări de linişte aparentă.
Evităm mijloacele de transport aglomerate. Un accident cu repercusiuni majore m-a făcut să iau această decizie. O doamnă în vârstă, cu nişte ochelari fumurii, a confundat bara de susţinere. Poate că aş fi apostrofat-o dar era aşa de bine strângerea ei. Când a realizat evenimentul era prea târziu. Îi zâmbeam galeş şi aproape că-i mulţumeam cu zâmbetul meu. Voiam să o invit să fumăm ţigarea de după împreună dar mi-am dat seama că ea nu avea motiv să fumeze. Poate nici nu fuma.
Ziua 238
Suntem trei. Sunt fericit! Am uitat de tot şi toate. Sunt doar zâmbet. Exaltam de fericire!
Rămăsese doar mica mea problemă. Micuţă, insignifiantă! Mi-a promis după botez.
Ziua 251
S-a dezbrăcat. Dar nu a făcuto ca şi cum te-ai dezbrăca de hainele udate de ploaie, să scapi mai repede de ele. Nu! Încet. Pe ritmuri de muzică. Şi chiar dacă muzică ar fi lipsit, mi-aş fi închipuit muzica.
Când şi-a dat sutienul jos am zis doar „Ah!” A fost primul orgasm. La fiecare articol ce-i descoperea trupul, venea un „Ah!”. Au fost vreo trei.
 
Ziua 252
🙂