Cărţile noastre cele de toate zilele!

Cald! Undeva în bar un termometru sigur arăta cald iar pentru începutul de iunie era cald. Foarte cald.
Cei trei muşterii ai barului „La tejgheaua lustruită” se aciuaseră în umbra copertinei, căutând să scape de razele unui soare darnic.
Pe o masă, într-un colţ departe de primul fir de lumină, parcă ascunşi oricărui vizitator, epuizaţi intelectual după o discuţie privind înmugurirea tardivă la lăstarii de bambus, înconjuraţi de dovadă masivă a efortului, 8 halbe de bere, stăteau cu privirile îndreptate spre faţă de masă încercând să găsească răspunsuri universale în carourile alb roşii ale ei, doi dintre purtătorii de abonament ai barului. Diletant Vasile, fiu de strungar ce-şi căutase cu ardoare firul vieţii la oraş dar dezgustat de vâltoarea urbei prea mari pentru aşa mici ambiţii, se reîntoarse la glia strămoşească lăsată cu limbă de aur de tatăl său. Celălalt, Nefertit Bartolomeu, îl urmase necondiţionat în toate. Lumile rele chiar lansaseră vorba că ar fi un cuplu, strâns unit în jurul aceluiaşi ţel.
Amândoi, vorba lui Grigore, în colaps alcoolic.
La o distanţă de o masă, atins de căldura toropitoare şi de acordurile unei lălăieli puţin potrivite atmosferei, un Engelbert Humperdinck despre care Grigore afirma că s-a rătăcit aleatoriu prin repertoriul casetofonului, nea Marin.
Picotea cu ochii mijiţi spre drumul desfundat de praf, cu halba de bere încă jumătate, gândind că o minune ar face bine la psihicul lâncezit de lene. Era prea bătrân ca să mai acţioneze în această direcţie.
– Grigore, ori schimbi muzica ori mă duc la biserică! Diferenţa ar fi ca la biserică au doar vin.
Apărut din neant, de niciunde cum îi plăcea să se exprime, Haralambie îşi trânti trupul pe scaunul din faţa lui nea Marin.
– Cald nea Marine, cald! Hai să trăieşti!
– Bă’ Haralambie, dacă te mai furişezi aşa în visele mele, pe cuvânt de om bătrân că te expulzez din inimă! Nu mai râde că o răzuitoare la mine, că eram să scap bunătate de bere.
Ţinea sub braţ un teanc de ziare pe care le desfăşura în faţa lui încercând să le răsfoiască. Alese una din teanc şi începu să-şi facă aer cu ea.
– Nea Grigore, adu-mi şi mie o bere la halbă! Că mă topesc de dor.
– Ce faci Haralambie, te culturalizezi? Şi arătă cu ochii spre revistă Playboy ce-i folosea drept aerisire.
– A! Nu-s ale mele bre! M-a rugat țața Floarea să-i iau abonamentele de la poştă, că ea are un junghi la omoplat şi nu poate să se deplaseze.
– Şi te-ai gândit să o expui acestui popor avid de cultură? Şi arătă cu mâna spre cei doi muşterii de la masa alăturată cărora le începuse să li se scurgă materia cenuşie din colţul gurii.
– Da’ ce bre, eu ştiu ce e în ele?!
– Ia deschide-o p-aia de o fluturi cu mândrie!
De la prima pagină răsfoita, ochii lui Haralambie se răsfirară care încotro. Berea din halbă începu să clocotească de una singură iar Haralambie o ţinea cu greu să nu tremure.
– Păi vezi ma’ Haralambie, cultura ma’ tată, cultură!
– Ia uite la ce se uita țața Floarea! O credeam femeie serioasă! Stai aşa nea Marine, că uite, are şi un chestionar. Nişte întrebări. Poate pentru asta era abonata!
– Da Haralambie, ai şi tu dreptate.
– Hai bre nea Marine, că uite ce întrebări frumoase are. Vrei să-l faci?
– Bine ma’ Haralambie. Uimeşte-mă profund! Vorbeşte-mi punctual despre chestionar.
Haralambie îşi ridică ochii din revista şi-l privi puţin speriat. Se aplecă ca şi cum încerca să-şi disimuleze neştiinţă faţă de cei doi muşterii.
– Bre nea Marine, nu ştiu punctuală. Am făcut doar nişte rusă prin clasa a cincea şi nici aia pe de-a întregul. Chiuleam de la tovarăşa profesoară, una Svetlana Destoinicicova.
Ca şi acum îi ţin minte numele de la câte linii în palma primeam de la ea.
– Bine ma’ Haralambie, zi româneşte. Pe puncte! 1, 2, 3… şi aşa mai departe. Off!
– Ia, fi atent aici!
1. Cărţi tipărite sau în format electronic? Nea Marine, dar ce înseamnă „în format electronic”? Le bagi la curent?
– Nu Haralambie, e atunci când îi vezi pe aia de stau cu nasul în telefoane sau tablete. Unii zic că ar citi cărţi. Da’ să nu-i crezi! Eu prefer să aud foşnetul foii când o răsfoieşti. E ca şi cum ai auzi bătăile inimii dar bătând mai rar.
– Aha! Bre, vezi, d-asta te iubesc io pe matale! Că mă educi fără să vrei.
2. Preferi să comanzi cărţile online sau să le cumperi din librării?
– Ai fost vreodată într-o librărie Haralambie?
– Da, bre. Am cumpărat timbre pentru țața Florica, că voia să-i trimită o scrisoare către una de o cunoscuse pe Facebook şi era închis la poştă. Pe tanti Sevastia, de ține librăria, o găsisem stând în spatele tejghelei citind, cu ochii numai zâmbet, deşi era vreo 10 seara.
3. Ce carte ai vrea să fie citită de toţi?
– De veghe în lanul de secară.
– A nu, nea Marine! Că de veghe sunt poimâine seara că vrea frati-miu să-i ţin locul la porumb. Că au dat unii iama acu’ vreo săptămână şi de atunci se face de pază.
– Haralambie, aşa se numeşte cartea! De veghe în lanul de secară. E scrisă de unu’ J.D. Salinger.
– A! Stai aşa nea Marine că vine una care mă nelinişteşte.
4. Ce carte subapreciată online ai recomanda? Cum vine asta, subapreciata online?
– Că atunci când ţi s-a făcut ţie recolta de arpagic şi nu înţelegeau vecinii tăi de ce eşti aşa vesel, că e doar arpagic! Dar cum eu nu cultiv arpagic nu am de ce vin la tine şi să mă laud cu ea. Înţelegi Haralambie?
– Aproape nea Marine!
Şi îşi scarmănă ceafă cu vârful unghiei.
– 5. Ultima carte pe care ai terminat-o?
– Scrisă de mine sau citită?
– Nu scrie nea Marine.
– Dacă-i vorba de citită, ultima a fost ieri. O terminam de alaltăieri dar când am ajuns la ultimele pagini a început să latre Marcel şi m-a uimit. Stăteam pe veranda cu cartea-n mana şi când deodată a început să latre la lună şi să schiaune malcom. Am lăsat cartea, Constelaţia Câinelui de Peter Heller şi l-am consolat scărpinându-l după ureche. Cred că animalele astea simt ceva ma’ Haralambie.
– Îhî!
6. Ultima carte pe care ai cumpărat-o?
– Am cumpărat-o dar nu am citit-o.
– Cum aşa nea Marine?
– Nu am cumpărat-o pentru mine Haralambie, ci pentru Maria, raposta mea. De când se duse, să tot fie vreo 10 ani, îi mai cumpăr câte o carte din când în când, să aibă ce citi pe lumea ailaltă. S-au strâns ceva cărţi şi le ţin într-o parte a biblioteci la secţia filozofală, că-i plăceau asta care vorbeau despre viaţă şi univers, cu incursiuni în spirit. „Omul este o fiinţă complexă iar cunoaşterea de sine e datorie de spirit”, asta îmi spunea mereu. Dumnezeu să o hodinească acolo unde este! Da’ ştii ce este ciudat Haralambie? Câteodată mai dispar din ele şi apoi reapar. P-asta de am cumpărat-o ultima, Carte despre Nimic de Osho, am căutat-o vreo două zile ca apoi să reapară brusc pe raft. Am dat vina pe Marcel, că el se mai înfrupta din unele cărţi şi ronţăie la pagini. Cult câine!
– Mai am câteva nea Marine!
7. Cărţi împrumutate sau cumpărate?
– De la cine să împrumut cărţi ma’ Haralambie? De la alde Nefertit şi Diletant? Că popa Desdemon are numai cărţi bisericeşti, primarul şi-a vândut colecţia de cărţi de când are panglica pusă, ca să-şi justifice veniturile iar tu mă întrebi mereu dacă am vreun as în mânecă. Le cumpăr Haralambie tată, le cumpăr!
– Aşa e nea Marine! Hai că mai sunt câteva.
8. Prima carte citită?
După fiecare întrebare citită, Haralambie ridică ochii spre nea Marin ţinând degetul pe întrebare ca semn de carte, în aşteptarea unui răspuns.
– Am crescut într-un sat mai mic ca asta, ma’ Haralambie. Şi totuşi aveam şcoală! Domnu’ învăţător, că încă nu ajunsese la noi expresia trivială de tovarăş, după ce gătat a ne învăţa să citim, ne-a spus că suntem liberi. Om bun cu drag de învăţătura care ne iubea ca pe copii lui. Vara făceam scoală în livadă, la umbra vreunui cireş sau dud şi ne lăsa să urcăm să ne potolim foamea.
Acasă mămuca d-abia mă aştepta să învăţ a citi, că-i dăduse popa din sat o Biblie ca oamenii să înveţe cuvântul domnului. Şi cum eu eram singurul din familie care trecuse pragul şcolii, m-a pus a citi din ea. Eu nu am înţeles atunci mare lucru, că era plină de personaje dintre cele mai colorate şi îmi închipuiam eu, balauri. Da’ mămuca mă asculta atentă şi doar dădea din cap şi câteodată mai scapă un „Îhî, dă doamne!” pe care la fel nu-l înţelegeam. De fiecare dată când terminăm de citit, îmi făcea semnul crucii pe frunte, mă scuipă să scap de deochi şi zicea un mare „Amin!”
– 9. O carte pe care n-ai mai citi-o niciodată?
– Mersul trenurilor, Haralambie! Mereu se schimbă şi nimic din ce scrie în ea nu se petrece.
– Aşa e nea Marine!
10. Cel mai ciudat obiect pe care l-ai folosit ca semn de către?
– O petală de lotus. Mi-a trimis-o un prieten tuciuriu. M-am întâlnit cu el prima oară când aveam 32 de ani. Venise să participe la Congresul Spiritiştilor Autişti de prin anii ’80 de la Bucureşti. Când l-am văzut am crezut că-i vreun maharajah. Avea turbanul încolăcit pe creier şi-ţi ţinea mâinile împreunate tot timpul. Mă tot întrebam cum face când îl apucă, ca pe tot omul, pipi?! Eu am fost mai mult de gura Mariei, că mă tot bătea la cap să mergem şi noi. Oricum tuciuriul era un om destupat şi în ciuda imaginii, că deh mulţi eram plini de preconcepţii, ne-a vorbit ca şi cum eram prieteni de-o viaţă, deschis la suflet şi la vorba, zâmbind tot timpul. Nici nu ziceai că-i spiritist.
Am rămas prieteni până acum câţiva ani, când a murit. Când a plecat de la Congres, ne-a promis că ne trimite o petală de lotus, ca semn al recunoştinţei şi prieteniei. După ce a murit, petala s-a ofilit şi a trebuit s-o arunc, că începuse să miroasă urât.
– 11. Judeci o carte după copertă?
– Cu cât coperta e mai strălucitoare, cu atât cartea este mai prost scrisă. Sau ideile din ea sunt ca nişte cuie bătute în pragul de sus, de care te tot zgârâi când vrei să treci pragul.
– 12. Cărţi care te fac să plângi sau cărţi care te fac să râzi?
Nea Marin luase poziţia şezut în bărbie sprijinit de coate privind în ochii miraţi ai lui Haralambie.
– Ce-ai păţit nea Marine de holbezi ochii în adâncul meu?
– Vezi ma’ Haralambie, că-i bună citeala?! Iacă-tă pe tine! Ai fost atât de aproape de o expresie desăvârşită! M-ai văzut tu vreodată să plâng? În afară de atunci când îşi dete duhul Maria. Îţi spun eu ma’ Haralambie, ca să nu-ţi ciunteşti mintea, nu! Chiar dacă citeşti o carte, o citeşti cu mintea şi-ţi laşi inima să zburde liberă pe coclauri. Poveştile oricât de dureroase ar fi, tot poveşti sunt. Ele vin şi pleacă precum păsările călătoare. Dar inima, inima e una singură!
– Penultima nea Marine!
13. Lumea noastră sau ficţiune?
– Când am început să citesc seria de Povestiri ştiinţifico fantastice în adolescenţă am crezut că l-am apucat de picior pe unul de stă cocoţat undeva sus şi ne priveşte. Puţin sfidător dar ne priveşte! Dar ceea ce citeam era în contradicţie cu asta de stătea sus. Bă’ Haralambie, mă făcea să mă simt că zbor printre inelele lui Saturn, că plec la colindat la o familie pe Uranus şi simţeam ca o să cunosc o fată de pe Andromeda IV. Frumoasă fată, cu forme! Treceam granita Galaxiei în fiecare zi doar să-i văd praful de stele lăsat în urma navei.
Multe din poveştile din cărţi au iz de realitate, altele sunt copia fidelă a trăirilor. Şi chiar dacă unele încă nu s-au întâmplat încă, este doar o chestiune de timp. Citesc din toate.
– 14. Când ai timp să citeşti?
– Când e soare pe cer, când stelele cad în mare, când mare are valuri, când valurile sunt înspumate, când spuma şampaniei se revărsă peste guler, când gulerul este înlocuit de pijamale, când pijamalele stau pe sârmă, când sârmă sta întinsă de rufe, când rufele se usucă…
– Bre nea Marine, matale trebuia să te faci poet! Şi râsul lui explodă scăpărând o scânteie de ironie.
– Bravo Haralambie!
– Am plecat nea Marine, că mă aşteaptă țața Floarea. Mi-a spus să vin direct la ea că d-abia aşteptă să citească din revistă, că ea ştie că-mi place să-mi pierd timpul la nea Grigore. Dar eu ştiu că nu-l pierd cu matale aici.
– Dute-n pace Haralambie!
Nea Marin îşi reluase jocul moţăielii fine pe scaun iar Haralambie dispăru la fel cum venise, spre niciunde. Poate dacă ar fi privit în sus, ar fi văzut un nor stingher încercând să-l însoţească în drumul lui. Era alb, pufos şi în formă de carte mică de buzunar deschisă la pagina 18.
Afară era cald, foarte cald!

Răspund provocării lansate de Casuta Oliviei . Îți multumesc mult!