Louis Vuitton

Probabilitatea ca zilele să treacă la fel una după alta era foarte mare. Dimineţile mai ales, erau trase la indigou. Aceiaşi lume, aceiaşi oameni înfofoliţi în fulare şi gulere, acelaşi oarecum frig, acelaşi microbuz ce-şi târâia pasagerii spre muncă.
Dar undeva, cineva pus să monitorizeze soarta, avea să schimbe măcar pentru ceva timp acest ritual.
Apăruse pentru prima dată, într-o zi de decembrie. Nu mai ştiu exact pentru că zilele semănau între ele şi nu puteam distinge o zi de cealaltă. Prezenţa unor luminiţe agăţate de copaci, împrăştiind aiurea un vacarm de viitor Crăciun, îmi spuneau că se apropie sărbătorile.
Prezenţa ei, chiar şi pentru minutul ce avea să schimbe multe, era ca un dans nebunatic al fulgilor de nea. Ningea uşor iar fulgii de nea se dădeau la o parte croindu-i cărare. Fiecare pas era ca o boabă a unei clepsidre strecurându-se uşor în suflet. Un pas, o boabă, o sămânţă…
Nu-i vedeam chipul prea bine dar ceea ce vedeam, era întregirea unei imagini pe care mi-o închipuiam. Vedeam cu ochii minţi dincolo de eşarfa albastră ce-i rămânea în urmă în bătaia vântului.
Îi priveam dânsul în fiecare zi. Cu câteva minute înainte de venirea microbuzului, apărea din neant, parcă într-un fel creată de imaginaţia mea, venea de undeva de sus, din direcţia sufletului. Cobora bordura, privea în stânga şi în dreapta şi traversă strada. Trecea prin dreptul meu pe cealaltă parte a străzi, iar chipul îi rămânea aţintit înainte.
Aş fi vrut ca măcar o singură dată să privească spre mine, cu tot chipul, cu probabil zâmbetul năvălind peste distanţa dintre noi.
Dar nu. Trecea în fiecare zi în aceiaşi forma ireală. Nu ştiu dacă era dependență sau un fior mic de dragoste începuse să răsară în mine. Poate că iubeam ceva ce nu există cu adevărat, poate că totul mi se părea doar mie.
Pierdusem microbuze, cărătoare de suflete, aşteptând minutul să apară, să-i urmăresc din colţul staţiei, plutirea. Stăteam sprijinit de colţul din dreapta al gheretei din staţie şi uneori uităm că trebuie să plec. Mult în urma ei, rămâneam mut la claxonul microbuzului, la rugăminţile celorlalţi „Hai, nu vii?”, încercând să prind în aer o urmă a parfumului ei. „Oare care o fi?!”
Trecuse ceva timp de gând credeam că este mai mult decât un mic fior privind-o, de aceea în ziua când şi-a aranjat fularul deranjat de vânt, inima a început să-mi bată nebunește. Un zâmbet apăruse printre rafalele de vânt, un zâmbet spre mine. Sau cel puţin aşa credeam eu.
Cu un curaj strâns în toate zilele în care i-am urmărit dansul, m-am dus spre ea. Se oprise şi se uită spre mine. Spre mine!
Îmi închipuiam că în spatele fularului, aştepta un zâmbet iar ochii, pentru prima dată văzuţi atât de aproape, sclipeau radiind cea mai frumoasă lumină.
Când doar un pas mă mai despărţea de ea, am văzut emblema unei poşete cum se apropie cu viteza luminii de faţa mea. Pe ea scria Louis Vuitton. Gândind acum la rece, scria doar LV.
Poate nu contează prea mult ce scria pe ea dar imediat ce am văzut-o am simţit cum stelele verzi din capul meu, făceau o horă cu pasarelele ce ciripeau învârtindu-se. Ceea ce lipsea erau chiuiturile. Dar în schimb am auzit ca prin vis vocea ei.
-Păi bine mă perversule, nu era de ajuns că stai în fiecare dimineaţă şi mă urmăreşti, acum vrei să te şi dai la mine?!
Atunci, aceiaşi poşeta, îşi repetă traiectoria. De câteva ori. Nu am crezut că o poşetă de firma poate fi aşa grea. Dar grea!
-Dacă te mai prind că stai cu ochii pe mine, chem poliţia! Să stai departe de mine, ai înţeles?
Din poziţia fetusului ghemuit de acolo de jos unde eram, am vrut să-i arăt că sunt de acord cu ea. Am ridicat un deget care semăna mult cu un like. Aş fi vrut să-i spun că intenţiile mele sunt pure, că dragostea îşi făcuse un mic culcuş privind-o. Dar proaspătă amintire a poşetei, m-a făcut să fiu tăcut.
De atunci, stau în cealaltă parte a gheretei staţiei, privind lung spre un microbuz care poartă suflete, uneori chinuite. Aştept câte un viitor călător să-mi dea semnalul să pot ridica ochii din pământ.-
– Uite-l! Hai că vine!