Atunci când eram sănătos

Ca orice om care-şi respecta blazonul şi starea de necesitate a stării de agitaţie preventivă, mi-am găsit un al doilea job. Şi al treilea şi al patrulea, dar asta e altă poveste.
Când nu ai stare şi înroşeşti scaunul din faţa calculatorului, te gândeşti serios dacă acest timp nu ar fi bine să fie productiv, în afară scrisului.
Există undeva în acest spaţiu virtual, un loc cu dedicaţie pentru oameni ca mine, tulburaţi emoţional şi cu surplus de energie. Se numeşte potlucra.eu. Acolo mi-am găsit vocaţia de a transforma timpul petrecut studiind pixelii lipsă ai unui ecran pe care se scurg invariabil informaţii, într-un timp în care pot fi plătit pentru asta.
Dar pentru a fi angajat cu toate formele în regulă, chiar dacă este vorba de un contract de o oră pe zi pentru fiecare al doilea, al treilea şi al patrulea job, trebuia să trec prin toate etapele unei angajări.
Ultimul, dar nu cel din urmă, era examenul medical de medicină muncii. Mulţi cred că acest examen este o bagatelă, o stare de uşoară şi reconfortantă vizită la o policlinică, în care stai de vorbă cu un om îmbrăcat în alb, povesteşti filmul văzut aseară, ce ai mâncat la micul dejun, cât de des întreţii reţeaua socială sau dacă ţigările pe care le fumezi sunt aromate sau nu.
Poate sunt eu norocos, poate m-am născut sub o stea ce străluceşte mai tare dimineaţa, poate că dacă nu-ţi ies niciodată numerele pe care le-ai fi jucat la loto, te gândeşti că undeva în altă parte a lumii există un dram de noroc şi pentru mine. Numai că nu l-am găsit încă. Şi nici nu mă agit prea tare să-l găsesc.
La plecare din policlinică, vă strângeţi mâinile, zâmbind cu atâta amabilitate încât ai impresia că tocmai ai reuşit să transformi în aur orice ai atinge, cu omul îmbrăcat în alb, cu promisiunea că la anul vă veţi revedea la aceleaşi poveşti. Amândoi zâmbiţi, bucuroşi, fericiţi, omul în alb că dă societăţii un om integru şi apt de muncă socială iar tu zâmbind de amabilitatea lui, de faptul că te bucuri că nu ţi-a găsit lipsă din calciu din gânduri.
Dar mai există şi altfel de situaţii. Acele situaţii când dintr-un exces de gel, căutând acul în carul cu fân, călcând în picioare orice formă de reliefare a caracterului situaţiei, te trezeşti că dintr-o simplă vizită se transformă într-un interviu ce stabileşte nu aptitudinile tale, ci cât şi de ce eşti bolnav şi aproape de a da un verdict la cât mai ai de trăit.
După o aşteptare de vreo oră în faţa cabinetului, la care nu te poţi duce oricum ci cu o programare prealabilă, am intrat un pic şifonat. Nu prea am înţeles de ce când ştii, ca doctor, că durata unei şedinţe de spiritism între tine şi pacient, durează mai mult decât perioada dintre două programări, de ce nu răreşti programările?!
După jumătate de oră de stat de vorbă cu omul îmbrăcat în alb, explicându-i că eram pentru un job de o oră, în faţa calculatorului, de acasă, fără efort, eram pregătit să ies pe uşă zbughind-o. Începea încet încet să-mi apară zâmbetul, mai întâi la colţul gurii apoi apoi lărgindu-şi aria de acoperire. Dar, în ultima clipă…
– Staţi să vă iau şi tensiunea.
– Bine!
Mă uit la ea, mă uit la tensiometru… mă uit la ea, mă uit din nou la tensiometru… mă uit din nou la tensiometru agăţat de braţul meu şi din nou la ea. Din doamna cea îmbrăcată în alb, binevoitoare şi gata să pună suflet pentru orice, se transformase în mii de culori ce-i treceau pe chip. Albastru, alb, violet, iar albastru. Era gata gata să se dea cu capul de pereţi, că eliberă în societate un monstru.
– Ce s-a întâmplat doamnă?
– Dar… dar aveţi tensiunea foarte mare!
– Aşa! Şi? Eu nu simt nimic. Sunt acelaşi om ca azi dimineaţă, ca ieri, ca alaltăieri, ca azi dimineaţa când munceam cu drag şi spor.
– Nu… nu… nu se poate!
– Cât mai am de trăit?
– Nu e vorba de asta. Trebuie să vă ascult şi la inimă.
– Bate periodic. Cât am tensiunea?
– 18 cu 11!
– Asta ce înseamnă? E mare?
– Da Da! E mare. Stai aici, nu plecaţi. Mă duc să aduc alt tensiometru. Poate e defect acesta?!
– Duceţi-vă doamnă!
Ţuşti pe uşă, care se redeschide la câteva secunde iar, cu ea intrând cu alt tensiometru.
Aceiaşi paloare a chipului după citirea rezultatelor.
– Vai! Mai staţi aici câteva minute. Poate îşi revine.
– Cine, tensiunea?
– Sau vreţi să vă dau o pastilă şi staţi întins afară pe hol?
Aş fi vrut să-i spun mai multe, să-i spun că nu mă simt diferit, că sunt acelaşi om ca acum câţiva ani, că habar nu aveam că am tensiunea mare sau mica sau că fac examenul de medicină muncii pentru un post de operator introducere date, din faţa calculatorului, de acasă, fără efort fizic, că riscul unui accident de muncă petrecut în timpul muncii este foarte mic, dar nu am putut. Stăteam aşa cu tensiometru agăţat de braţ, în tricou şi mă uitam pe geam, afară. Mă gândeam ce aş putea să păţesc stând în faţa calculatorului! Să-mi sară vreo literă din tastatura, să rămân crăcănat de uimire de vreo ştire citită, să-mi curgă balele şi să-mi crească tensiunea gastronomică privind la vreo reţetă…?! Incurcate-s căile netului!
Nu am scăpat. Mi-a condiţionat eliberarea avizului cu trimiterea scanată către ea a rezultatelor unor analize amănunţite, sânge, colesterol, glanda, cu rezultatele controalelor la cardiolog, endocrinolog, oftalmolog (pentru fund de ochi).
Acum, la vreo două luni de la vizită la medicul de medicină muncii, am descoperit că sufăr de colesterol ridicat, glanda mărită, pietre la rinichi, cardiopatie ischemică, anghina pectorală şi cine ştie ce alte boli încă negăsite, că mai am vreo două vizite de făcut la cabinete.
Stau în faţa calculatorului, cuminte aşteptându-mi sfârşitul. Mă tot întreb cum de mai trăiesc şi mă bucur de fiecare secundă câştigată. Hop, a mai trecut o secundă! Încă scriu!
Ce bine era înainte să mă duc la doctor!
Hm! Un gând mă trece prin toţi rărunchii. Dacă mă duc la alt cabinet de medicină muncii?! Şi să o dezamăgesc pe doamna în alb?!