Miercuri de pomană

Pentru că se împlineau câţiva ani de când preabunul meu socru îşi dăduse obştescul sfârşit, ne-am adunat câţiva din familie şi câteva cunoştinţe cam de vârste apropiate cu răposatul, pentru a comemora cum se cuvine memoria celui ce a contribuit la aducerea pe lume a soţiei mele. Veşnica fie-i recunoştinţă!
Din cele câteva dughene cu titlu de restaurant din zonă, care ofereau truditorului zilnic ocazia de a scăpa de stresul zilnic cu câteva înghiţituri de licoare şi o masă frugală, soacra mea, femeie cu frică şi iubire eternă de Dumnezeu, poate într-un moment de rătăcire materială, a ales o pizzerie chinezească.
Cel mai mult ne-a plăcut pizza cu orez. O delicatese care ne-a făcut să ne lingem pe buze în căutare dinţilor. Cine mai avea!
Pentru că nu aveau apă decât pentru tăieţei, popa s-a mulţumit să ne stropească bucatele cu nişte ţuică de orez. Bun şi ăla, că atunci când am ajuns la sarmale, zâmbeam cu toţi. Sarmalele s-au dovedit o surpriză. Deşi ne aşteptam să găsim orez în ele, ne-am înşelat. Un amestec omogen ţinut în viaţa de nişte frunze anemice de vită de vie, care conţinea tăieţei şi fructe de mare. Soacră-mea ne îndemnă să mâncăm, în memoria răposatului, căruia i-au plăcut sarmalele la nebunie. Una a mers dar la a doua mai trebuia nişte ţuică de orez, măcar să reuşim să le privim drept în faţă.
În jurul nostru ospătarul se învârtea ca un titirez, întrebându-ne mereu dacă mai vrem ceva, dacă mai dorim sarmale sau chiar pizza cu orez. L-am rugat să lase carafa cu ţuică pe masă, că ne descurcăm singuri. După vreo 5-6 păhărele de ţuică, mi s-a părut că o sarma începe să se mişte. Aşa, să se târâia spre marginea farfuriei. Până să realizez bine ce se întâmplă, tanti Zamfira, care stătea lângă mine, s-a întins şi a înfipt beţigaşul în el. ” Unde te duci nenica?!” Avea un rânjet pe chip, a satisfacţie.
Ospătarul, din minut în minut tot pleca spre bucătărie şi se întorcea de acolo cu tăvile pline de bunătăţuri. Ce mi-a atras atenţia a fost că mereu avea ceva diferit faţă de cum intrase în bucătărie, aşa că nu eram sigur că era acelaşi. Spre final la desert am fost serviţi în loc de colăcei, cu prăjiturele cu răvaşe.
Ne bucuram ca nişte copii cu urale şi chiote la fiecare răvaş apărut din prăjiturele, de ziceai că nu e pomană, ci nunta cu dar.
Pusesem tava în mijlocul mesei cu un beţigaş pe margine iar unul din nou, voluntar la întâmplare, amesteca prăjiturelele şi dădea un impuls tăvii să se învârte. Când se oprea, era motiv de urale. Cel în dreptul căruia arăta beţigaşul, alegea o prăjiturică şi citea răvaşul.
O babă cam pe la 80 de ani, ce stătuse tăcută în capul mesei şi pe care nu o văzusem niciodată, deschise prăjiturica cu mâinile tremurânde şi citi fără ochelari” Viaţă lungă şi prosperă vei avea”.
Râdeam cu toţii, mai ales tanti Varvara, vecina soacră-mii de la parter. Îşi scosese dantura şi râdea de două ori. Odată încleştându-şi buzele şi a doua oară folosind dantura falsă ca pe o castanietă. Din prăjiturică i se revărsase mesajul ” Eşti întotdeauna pregătită pentru o aventură”.
Tanti Zamfira, supărată că beţigaşul o ocolise de vreo 4 ori, se repezi spre tava şi luă o prăjiturică. Citi cu voce tare ” Dacă nu-ţi place cum arăţi, schimba oglinda”.
Hlizindu-mă cu gura până la urechi la ea, am tras porţia mea de prăjiturică. Răvașul purta un mesaj ce m-a fșcut sa rămân cu zâmbetul înghețat pe buze:
„Participă la Spring SuperBlog2019 şi vei avea numai de câştigat”.