2044

Stătea cu ochii ţintă spre copacii din depărtare. Nu erau chiar departe, o aruncătură de băţ şi ar fi simţit amândoi răcoarea pădurii.
Zumzetul maşinilor ce treceau cu viteză prin faţa lor, îi aducea aminte de acordurile unui roi de albine, bucuroase de parfumul florilor. Acum lipseau doar florile.
„Dezvoltarea unei autostrăzi moderne ce va aduce un plus economiei”, aşa au spus la şedinţa de acum câţiva ani. Se strânseseră în sala de consiliu a şcolii, mai toţi cei din sat. Doar câţiva au zis nu. El a fost printre cei care a mârâit şi apoi a pufnit, ieşind din sala de consiliu. Majoritatea a învins, iar satul intrase într-o eră a dezvoltării şi tehnologiei. „Gândiţi-vă la progres, la dezvoltarea noastră, la venituri care vor curge în vistieria satului!” mai auzi până să trântească uşa.
Înainte era un izlaz. Un mic pârâiaş se scurgea alene printre tufişuri şi se varsă câţiva kilometri mai încolo, ocolind pădurea. Îşi aducea aminte cum încăleca pe Dispreţ şi cutreierau pădurea. Îl lăsa liber să-şi caute smocurile de iarbă proaspătă iar el stătea tolănit la umbra vreunui stejar.
Când l-a văzut prima oară, era un mânzoc năstruşnic. Sălta, pufnea şi necheza sarcastic la toţi cei care încercau să pună mâna pe el.
Acum stăteau amândoi, îmbătrâniţi de vremuri şi de vremi, privind peste betonul ce acoperise jumătate de izlaz. Pădurea se distingea nu departe de ei. Îi simţea răcoarea, foşnetul vântului trecând prin frunzişul des. Ce cândva fusese pârâiaşul, acum erau doar nişte conducte ce dirijau apa departe de pădure.
Dispreţ necheză mărunt, cu scurte icnituri. Botul lui căuta iarba printre crăpăturile pământului bătătorit din care nu mai crescuse nimic în ultimi ani. Rămăsese singurul cal din sat. Toţi ceilalţi luaseră drumul abatoarelor sau vânduţi, că nu-şi mai găseau motivaţia. Căruţele dispăruseră, câmpul dispăruse, fânul dispăruse.
Necheză mai tare când zumzetul unui camion trecând în viteză pe lângă ei, îl făcu să tresară.
– Ştiu băiete. Ţi-e foame. O să mergem la Grigore. Sau la ce a mai rămas din barul lui Grigore.
Drumul spre Grigore mergea de-a lungul autostrăzii, apoi o cotea la stânga, spre sat. Porniră agale unul lângă celălalt, privind din când în când la stâlpii nu prea înalţi ce trimiteau curent wireless spre maşini.
Se gândea în sinea lui ce minuni vor mai inventa oamenii, să nu mai coboare din maşină.
Din ce a fost odată barul lui Grigore, rămăsese doar sigla de neon ce se învârtea ridicată pe un postament. Locul era o parcare mare, într-o parte şi alta a autostrăzii, astfel încât oamenii să aibă acces din oricare parte ar veni.
O clădire de sticlă şi fier trona in mijlocul parcării, fără intrări ci doar cu nişte fante din care ieşeau comenzile. Şoferii se conectau de la distanţă la Barul lui Grigore şi comandau ceea ce aveau nevoie. Când ajungeau la clădire, comanda îi aştepta deja. Totul era ambalat şi împachetat iar în interior câteva benzii transportoare şi un computer făceau ca toate să meargă ca unse. Şoferii nu mai trebuiau să piardă timpul stând la cozi sau să răspundă la întrebările ospătarului despre ceea ce doresc. Totul dura câteva secunde, cât să încetinească şi să ridice comanda aproape din mers. Odată pe săptămână un camion mare venea şi alimenta clădirea cu pachetele. Atât! Dispăruseră şi micile discuţii cu vecinul de masă, statul la aer şi privitul aiurea spre pădure. Nu mai era timp de nimic altceva.
Lângă clădirea de sticlă şi fier, două tonomate ce aminteau de vremurile de demult.
Îl priponi pe Dispreţ de balustrada ce delimita parcarea şi se duse spre ele.
De undeva din alte vremuri, o maşină se apropie de ei, oprind lângă unul din tonomate. Urmării şoferul, un domn între două vârste, cum conecta firul de curent la maşină.
– Bună ziua! Frumoasă maşină aveţi!
– Da, mulţumesc. E clasică. Nu se mai fabrică.
– Ce model e?
– Mercedez-Benz EQC, primul model construit vreodată. S-au fabricat câţiva ani, până să apară tehnologia wireless de încărcare a maşinilor electrice. Cât mai există staţii de încărcare, nu vreau să renunţ la ea. E bijuteria mea! Când vor dispărea cu totul staţiile, voi merge la prima reprezentață de vânzări auto şi-mi voi cumpăra una la fel, dar wireless.
Dispreţ necheză de câteva ori, dând semne de nelinişte.
– Văd că şi dumneavoastră sunteţi un iubitor de trecut.
– A! Îi este doar foame.
Se duse la cel de-al doilea tonomat şi apropie cardul. Tonomatul afişă produsele: Măr, Morcov, Fân natural, Fân îmbogăţit cu nutrienţi, Fân Suprem. Avea destule credite pe card aşa că îi lua două mere şi o legătură de Fân Suprem. Îi ajungea până mâine. Din spate îl auzi pe Dispreţ nechezând. De data asta de bucurie.

Pentru Spring SuperBlog 2019