ADA

În sala de la etajul doi al Căminului Cultural, domnea liniştea. Din când în când, câte un oftat venind dinspre unul din cei 8 oameni aşezaţi pe scaune în cerc, spărgea monotonia neafectând liniştea. Aş putea spune chiar că o amplifica.
– Bună seara!
Cel ce spuse bună seara, se aşează pe singurul scaun liber.
Murmur în sala urmat de un bună seara în cor. Bărbatul continuă.
– Vă mulţumesc că aţi venit şi în seara aceasta. Avem printre noi un coleg nou. Să-i urma bun venit şi să-l lăsăm să  ne povestească despre el.
Murmur în sala urmat de un bun venit pe şapte voci.
– Bună seara vă spun! Mă numesc Haralambie şi sunt… dependent de anunţuri.
Privirea lui alunecă în jos, căutându-şi parcă raţiunea şi sensul de a trăi. O încercare de lacrima se iscă la colţul ochiului stang. Cel de lângă el, îi puse mâna pe umăr, încercând să-l încurajeze.
– Nu eşti singur Haralambie, cu toţi suntem, cu toţi suntem ca tine. Încearcă să fi puternic! Putem trece peste asta!
– Spune-ne despre tine, Haralambie!
– Am 38 de ani. Am început la 16 ani. Până atunci eram un tânăr în floarea vârstei, îmi plăcea libertatea ce ţi-o dă vârstă, aveam vise mari, voiam să ajung marinar pe un vas de croazieră, să cunosc locuri, oameni, să văd lumea. Totul a început într-o zi de mai, când bunica m-a chemat la ea. O ştiam mereu veselă, veselie  venită de la grădina de flori ce-i înconjura casa. În fiecare primăvară, petreceam timpul admirându-i grădină. Acum însă era tristă. O vreme schimbătoare îi mutilase florile. M-a rugat să mă duc în Piaţa Mare, poate găsesc pe cineva care vinde seminţe de flori sau chiar câteva fire de flori. De care ori fi ele. A fost momentul care m-a schimbat pentru totdeauna. Când am intrat în piaţă, am trăit o nouă şi acaparatoare senzaţie. Tot ceea ce se petrecea acolo, credeam că îmi este destinat. Aglomeraţia, zăpuşeala ce te făcea să te simţi mic, înghesuiala… nimic din ceea ce vedeam nu mi se părea la nelaocului lui. Auzeam oameni care strigau în gura mare „Vând cârnaţi, vând cârnaţi!” ” Vând galoşi, vând galoşi!” Am simţit în mine o chemare, care mă îndemna să fac precum ei. În gura mare am început să strig „Cumpăr flori, cumpăr flori!” Cu fiecare strigare, se descătuşau în mine stări de care nu credeam că există. Îmi plăcea! Imediat în jurul meu se strânseseră trei oameni, care mă asaltau cu întrebări, „De care flori vrei? Câte vrei? Vrei şi răsad? Sau sămânţa?”.
Mă simțeam dintr-o dată important. A doua zi am fost din nou în Piața.  Luasem la braț trotineta veche ce stătea aruncată într-un colt printre jucăriile copilariei mele, doar să am ce striga. „Vând trotinetă, vând trotinetă! Ieftină și bună!” Mă învarteam prin gloata de oameni și strigam în gura mare. Cineva m-a oprit și mi-a spus „Stiu pe cineva care vrea o trotinetă”. Restul este istorie!
Murmur în sală cu mişcări de capete aprobatoare. Haralambie reveni la poveste după ce murmurul încetă.
Fiecare zi era altfel. Oamenii vindeau şi cumpărau ce nu-ţi trecea prin cap. De multe ori nu mai ajungeam în Piaţa Mare. Începuseră să mă cunoască şi mă opreau pe strada întrebându-mă dacă nu are cineva ceva de vânzare sau dacă nu vrea cineva să cumpere nişte capcane de şoareci. Devenisem cineva! Eram respectat, bărbaţii îşi scoteau pălăriile când ne întâlneam, femeile zâmbeau cu nonşalanţă la adresa mea iar eu, mă simţeam mai important decât Papa. Eram pe buzele multora atunci când cineva avea nevoie de ceva „Întreabă-l pe Haralambie! Poate ştie el pe cineva.””Unde-i Haralambie?! Poate ne ajută el.” „La Haralambie ai încercat?”
Ştiţi şi voi cum e! Începi de la o floare, o trotinetă şi o găină şi ajungi să-ţi treacă prin mână şi prin cap maşini şi apartamente. A fost momentul meu de glorie, cea mai fericită parte a unei vieţi decăzute în paragină.
Acum nu mai sunt nimic din ce am fost. Oamenii mă ocolesc pe stradă, bărbaţii îşi trag pălăriile mai adânc pe ochi, femeile îşi întorc privirea spre cer iar Piaţa Mare a devenit un loc al plângerii.
Murmur aprobator în sală. Haralambie continuă.
În disperarea mea, am oprit oameni pe stradă întrebându-i dacă vor să vândă ceva. Îi rugăm în genunchi să aibă ceva de vânzare sau dacă nu vor nimic să cumpere. Îmi dezlipeau cu greu mâinile de pe gulerele lor, iar ochi lor spuneau „Săracul de tine! Eşti pierdut!”.
Sunt nopţi care îmi aduc neliniştea iar somnul îmi este tulburat când mă trezesc brusc şi încep să strig”Am colaci de pomană de vânzare!” Dar nu e nimeni să mă asculte.
Şi toate astea datorită lor, datorită „Anunţul telefonic„.
– Ptiu ptiu Anunţul telefonic, ptiu!
Murmur dezaprobator în sală.
Aociatia Dependenţilor de Anunţuri

Sursa poza

Pentru Spring SuperBlog2019