Priveam pe geamul Salvării cum luminile treceau în viteză. Una, două, patru, nou… era un moment prielnic să-l chestionez pe Dumnezeu şi faptele lui. Lângă mine, colegul meu, căruia lacrimile începuseră să-i curgă auzindu-mă. Ţipam, strigam de durere şi vorbeam cu Dumnezeu, în sinea mea cu voce stinsă, punând la îndoială capacităţile lui de judecată.
De pe patul de spital, din sala de operaţie, vedeam chipurile şefilor mei. Amândoi priveau cu groază spre masa unde eram întins. Am auzit un zgomot de foarfecă, tăind adânc din resturile mânecii mele. Apoi un ultim glas ce spunea „Maschează-l!”.
M-am trezit după câteva zile, în dureri crunte, de doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, ce discutau despre starea mea. Se tot uitau la mine şi mormăiau nedesluşit. Când am privit spre mâna mea, le-am strigat într-o şoaptă auzită doar de mine „Tăiaţi tot!”.
Nu mai ştiu câte zile trecuseră. Încet încet, efectul sedativelor dispărea iar ochii mei încercau să se obişnuiască cu locul. Stând într-o parte, acoperindu-şi cu mâna lacrima ce se scurgea pe obraz, soţia mă privea zâmbind. Şi-a pus capul pe pieptul meu şi cum necum reuşise să mă cuprindă cu mâinile.
– Ce faci aici?
– Aşteptam să te trezeşti.
– După ce-ţi revii din plâns, mergem să fumez o ţigară?
– Stai, că trebuie să vină asistenta să te spele.
– E tânără?
– O să vezi.
M-au lăsat singur să mă îmbrac, să mă obişnuiesc cu starea. Apoi ţuşti pe hol, la colţul fumătorului înrăit. D-abia ţinea pasul cu mine.
– Mai încet, că d-abia te-ai ridicat din pat!
– Am stat destul întins.
M-a pus la curent cu toate noutăţile şi, în timp ce vorbea, i-am privit chipul. Era acelaşi chip care-mi apărea de fiecare dată când aveam mici accente de luciditate în salonul de reanimare. Dispăruse haloul, dispăruse ceața ce-mi îngreuna privirea, iar acum îi priveam chipul cald ce stătuse de veghe la căpătâiul meu.
– Tu ai fost?!
– Da!
Am încercat să o strâng în braţe să-i liniştesc plânsul.
– Ţi-ajunge mâna dreaptă pentru o îmbrăţişare?
– Da! Important este că e a ta.
La 13 ani de la acel moment, simt că nu ţi-am mulţumit destul. Te iubesc acum, ca în orice clipă pe care am petrecut-o împreună de 25 de ani! Şi te voi iubi încă două vieţi! Şi dacă printr-o întâmplare, va trece o zi fără să-ţi spun că te iubesc, voi pune sufletul să o facă.
Ştiu că pentru tine, lumea materială nu are aceiaşi valoare cu iubirea ce ţi-o port şi voi încerca să nu dau o semnificaţie momentului ales, pentru că orice ocazie cu tine este o împlinire.
Am incercat sa trec nepăsător pe lângă toate aceste articole, pentru ea, de la Borealy, dar nu pot. Aşa că, rogu-te, acceptă acest mic semn al recunoştinţei.
