Se întâmplă câteodată să simţi nevoia unei uşoare apropieri de Dumnezeu. O lacună din ultimul timp pe care vrei să o repari cu un drum la mănăstire. Prin prisma simplităţii şi a liniştii, e locul cel mai potrivit să găseşti o portiţă spre unul din universurile în care l-ai putea găsi.
Drumul până acolo are darul să te marcheze, nu pentru lungimea lui ci pentru forma sinuoasă pe care trebuie să o parcurgi şi pentru frumuseţea naturii ce te aşteaptă la fiecare cotitură, de parcă cineva dinadins îţi face drumul şi greoi şi plăcut, în acelaşi timp. O placă bătută pe un par de lemn, stând într-o rână, probabil rămasă aşa de la ultima furtună ce a măturat valea, te anunţa că te apropii de un aşezământ monahal construit la 1895.
Nu mai fusesem niciodată în zonă şi mă aşteptam să cuprind cu ochii, pe lângă verdele crud al unei primăverii în floare, culorile trecerii timpului; chilii învechite, micuţa biserică cu pereţi scorojiţi din centrul mănăstirii, urmele unor sculpturi în lemn pe poarta ce mai stătea sprijinită în două balamale, alei bătătorite ce duceau către nicăieri. Toate creau starea perfectă pentru reflectii.
Nu mică mi-a fost mirarea ca în locul porţii învechite, să fiu întâmpinat de o poartă modernă. Deasupra ei o cameră de supraveghere îmi urmărea fiecare pas, deşi încercam să stau locului. Dintr-un difuzor bine disimulat în cadrul ei, o voce de bărbat, caldă totuşi, mă întreba.
– Ce treburi te-au împins pe drumul mănăstirii noastre?
– Bună ziua părinte! O stare de nelinişte ce-şi caută reculegere în locuri sfinte.
– Preabine fiule. Pofteşte!
Uşa culisă într-o parte creând o fantă prin care se putea strecura un om. Stăteam la un pas de uşă, dincolo de ea, privind ceea ce credeam că este o mănăstire, ceea ce ştiam că ar trebui să arate ca o mănăstire. În locul unde ar fi trebuit să fie vechea bisericuţă, trona o clădire de sticlă, ce doar turla şi crucea de deasupra ei, aminteau de imaginea unei biserici. Doar câţiva stâlpi de susţinere, luând aspectul cărămizii, cuprinzând între ei pereţi ce te lăsau să vezi prin ei, aminteau de o construcție.
Ceea ce stiam despre chilii, disparuse cu totul. Nici urma de cămaruțele înghesuite una în cealaltă, cu ferestrele atât de mici, încat luminii soarelui îi trebuia o hartă să găsească drumul spre interiorul lor.
Priveam înmarmurit la șirul de camere desprinse dintr-un viitor nu prea îndepărtat, pline de alb si sticlă, lăsând lumina să intre ca la ea acasă, la ușile ce scoteau un mic sâsâit atunci când culisau, la becurile cu led ce luminau aleea dintre ele, la covorul verde ce era întins pe acoperiș.
Am stat minute bune privind cu gura căscată la ceea ce ar fi trebuit să fie o mânăstire.
– Bine ai venit fiule! Apăruse lângă mine fără să facă nici un zgomot, plutind parcă pe caldarâmul din bucăţi de sticlă, aceiaşi vocea care mă întâmpinase la poartă. O voce ce-şi purta haina neagră lungă şi codiţele din barbă, cu smerenie.
– Bine v-am găsit, sfinte părinte! Am zis bine „sfinte părinte”? Că gândind la ceea ce privesc, nu mai sunt sigur că am nimerit bine. Mă tot trec fiorii că poate am călătorit în timp.
– Dumnezeu e mare şi în mărinimia lui, ne-a lăsat darul ăsta. Nu locul contează pentru rugăciune, ci sufletul.
– Aveţi dreptate părinte.
M-a invitat să luăm loc pe o băncuţă din faţa bisericii de sticlă. Dintr-o mânecă, largă precum cea a unui magician, şi-a scos telefonul şi-l tot ridică, parcă verificând viteza vântului. Se întoarse spre una dintre chilii şi strigă.
– Părinte Elefterie, iar nu merge wifi-ul!
– Dar cum părinte? Ce s-a întâmplat aici?
– Eheii, după cum spuneam, Dumnezeu e mare! Nu mult în urmă, supărarea lui a fost aşa mare încât a dat o furtună ce a măturat totul. Vântul cu vijelii şi ploile curse din vârful dealului, aşa cum nu au mai fost niciodată, au măturat micuţul nostru aşezământ, nelăsând piatra pe piatră sau lemn împreunat. De parcă nimic nu fusese aici. Noi ne-am adăpostit într-o peşteră, unde ne-au şi găsit oamenii, dârdăind de frig şi nemâncaţi.
Sunt dăţi când mă întreb dacă oare nu a fost un test? Poate Dumnezeu a vrut să vadă dacă mai avem credinţă.
Apoi am văzut bunătatea din oameni. Ne-au ajutat care cum a putut. Ba chiar au chemat de departe pe cineva, care, cu har de la Dumnezeu, au construit tot ce vezi acum. Aş putea spune că peste tot, este lucrarea Domnului, că oameni inspiraţi de el, au făcut locul ăsta.
– Părinte, iartă-mi curiozitatea, dar mă macină. Un loc ca acesta, cu toate instalaţiile şi tehnologia, necesită o întreţinere pe măsură.
– Vezi, de aia zic că-i har de la Dumnezeu. Cei de departe care au venit, a zis că ne vor ajuta dacă îi lăsăm să facă aşa cum ştiu ei. Tot pomeneau de „Casă activă„, deşi nu ştiam ce vrea să însemne i-am lăsat să-şi facă treaba lor, cum ştiu ei mai bine. Ba unul mai hâtru dintre ei, tot glumea „Părinte , avem un proiect de casă de o să ai o mănăstire, mai ceva ca Biserica de la Roma”. Au tot lucrat câteva luni la ea şi la plecare ne-au spus că întreţinerea ei nu o să ne costă nimic. „Asta-i lucrare diavolească”, i-am spus. Adică să nu plătim nimic pentru încălzirea mănăstirii, pentru lumină?!
Apoi mi-au explicat, că au pus nu ştiu ce panouri pe gardul ce împrejmuieşte mănăstirea, pe aleile din curtea mănăstirii-ai călcat şi mătăluţă pe plăcile de sticlă, nu? – și că tot ce mişcă în mănăstire, produce curent.
Mi-au arătat nişte materiale pe care le-au folosit pentru izolaţia chiliilor şi de care ziceau că ajută mult la încălzire şi că ne vom încălzii doar din rugăciunile noastre. Atât de multe mi-au spus încât nu le mai ţine minte.
De când au plecat, nu am mai aprins focul, că nici sobe nu avem. Facem mâncarea la plita electrică.
Îşi ridică din nou telefonul şi, de data asta cu bucurie în ochi, îmi spuse.
– Tot de la ei şi internetul!
M-am întors şi am privit intrarea în biserică. În dreapta, printre cele câteva icoane mişcătoare şi lista celor care au contribuit la refacerea aşezământului, o plăcuţă roşie cu câteva cuvinte. Acest lăcaş de cult a fost ridicat cu sprijinul
1 thought on “Mânăstirea”