Spre înserat

Ziua se pregătea să înnopteze.
Pe strada Virtuţii, cam după ce treci de bulevardul Iuliu Maniu, la numărul 1 E, se află o pizzerie. Dodo Pizza.
Dacă te hotărăşti să intri la acest ceas de seară, cu greu mai poţi găsi o masă liberă. De fapt singura masă liberă acum, aşteptându-şi muşterii, este într-un colţ, undeva la geamul ce dă spre stradă. De acolo poţi vedea lumina soarelui cum se strecoară sub plapumă, lăsându-şi ultimele raze să mângâie din literele de deasupra uşii. De cele mai multe ori, masa era rezervată, pentru cei îndrăgostiţi, care pătrunşi de un fior, îşi dădeau să mănânce pizza unul celuilalt, în spectacolul oferit de soare.
În aşteptarea îndrăgostiţilor, localul se umpluse. Fiecare masă îşi găsise cel puţin un ocupant.
La intrare, strângând laolaltă câteva mese puse cap la cap, un grup de vreo 9 muşterii, priveau vrăjiţi acordurile ce erau iscate de plimbarea degetelor pe corzile unei chitări. Cel de-al zecelea muşteriu din grup, un băieţandru tinerel cu chipul blajin şi buzele crescute ca aluatul în cuptor, responsabil de acorduri, provoca o armonie tandră făcându-i pe ceilalţi muşterii să se legene în ritmul adierii sunetului. Toţi purtau mândri la gât câte o emblemă simandicoasă, ce de departe se putea citi pe ele, „SuperBlog”. Pe masă, făcându-şi loc printre cele 10 pizza, un tort ale cărei 10 lumânări ajunseseră la jumătate tot arzând. Nimeni nu avea curajul să sufle în ele.
La o masă mai încolo, o domniţă. Tânără, păstrându-şi alură de adolescentă. Părul blond, lung până peste umeri, ochii mari strălucind a iubire, se străduia să intre în ritmul muzicii şi al atmosferei oferită de cei de la masa mare. Din când în când îşi lăsă ochii în jos, încercând să-şi ascundă tristeţea. Când zâmbea, zâmbea a pofta de viaţă. Îşi însoţea privirile cu câte o mică muşcătura dintr-o pizza mică. Foarte mică.
Un domn cu ochelari, frac şi cu un fular ce-i acoperea jumătate de gât, ţinută ce-i dădea un aer de gentilom- oricând putea scoate din buzunarul de la piept un monoclu- ţinea ospătarul de vorbă, explicându-i că sosul se pune în partea dreaptă, ca regulă a bunelor maniere. Când ospătarul credea că a scăpat, alte întrebări din partea gentilomului, curgeau lin ca mierea în borcan.
– Şi spuneţi că atunci când cineva comandă pizza, o primește gratis dacă livrarea depăşeşte 45 de minute?
– Desigur domnule.
– Interesant, desigur! Da, interesant. Trebuie să recunosc că sunt plăcut surprins de Dodo Pizza. Nu sunt prima oară în Bucureşti şi cu siguranţă voi mai veni pe aici. Îmi pare rău că nu am descoperit până acum acest local. După câte văd, aveţi serviciul de livrare pizza foarte bine pus la punct. Este şi bună la gust. Are blatul crocant şi îţi îmbogăţeşte bolta palatină. Interesant!
– Aşa este domnule. Dacă îmi permi…
– O ultimă întrebare şi nu va mai reţin. Faceţi livrări şi în Tunisia?
O tânără familie, îşi aştepta comanda. Nu stăteau de mult timp dar el, un bărbat încă tânăr, cu părul la spate prins într-o codiţă şi cu ochelari mari ce nu lăsau să se vadă dincolo de ei, nerăbdător şi cu senzaţia arzătoare a ţigării între degete, desena proiecte pe faţă de masă înmuindu-şi degetul în sosul ce sosise prea devreme. Părul lung, negru ca tăciunele, cu mici inele la capătul firelor, de o frumuseţe frapantă ce te ducea cu gândul la Morticia Adams, păstrând în ochi un fior al pasiuni, doamna butona absenta un laptop. Copilul, o domnişoară, un munte de energie, făcea că furculiţele să prindă viaţă pe masă. Apariţia ospătarului a provocat o undă de şoc în glasului ei, strigând în gura mare „Pizza livrare!”.
Un alt domn, o altă masă. Domnul de la altă masă era sobru. Nu zâmbea. Privea foarte interesat tableta, plimbându-şi ca un magician degetele pe ecranul de sticlă. Nici când ospătarul a venit la el şi i-a spus.
„Domnule, pentru că sunteţi clientul nostru care ne-a adus cel de-al 235-lea milion de dolari, veţi primi o pizza gratis”, nu a zâmbit. A strâmbat puţintel din cioc şi i-a răspuns.
– Ştiu! Scrie aici. Transmite-i felicitări bucătarului pentru ordinea din bucătărie.
Purtând pe cap un coif de sărbătoare şi între buze o trompetă-suflătoare de petrecere, o mamă privea îngândurată la cei doi copii cum îşi aruncau unul celuilalt bucăţile de pizza rămase nemâncate. Se împăcase cu ideea.
Îşi aplecă un pic capul, cât să cuprindă în degete câteva firicele din părul blond şi sufla în trompeta de petrecere, lungindu-i corpul. Sunetul piţigăiat scos de trompetă, îi făcu pe cei doi copii să izbucnească în râs. Râse odată cu ei.
De undeva din colţ, de unde ar fi trebuit să fie masa îndrăgostiţilor, câteva şoapte făcuseră înconjurul localului.
– Te iubesc!
– #Şîeu!
Şi cum orice narator mai trebuie să lase oamenii să-şi savureze în tihnă pizza, era timpul să caut luna pe străzile ce duceau spre un Bucureşti cu viaţă de noapte.
O voce caldă mă plezni în moalele capului, până să deschid uşa pizzeriei.
– Domnul narator nu doreşte o pizza?
– Ba da!

Pentru Spring SuperBlog2019