Se apropie de înserat, undeva soarele se străduia să-ţi ţină în viaţa cele câteva raze.
Drumul cotea lin, începând de la barul lui Grigore, spre capătul satului. Dintr-un motiv aproape necunoscut, nea Marin să hotărâ să meargă în direcţia opusă casei lui. Paşii îl purtau pe lângă casa popii, un mastodont cu două etaje şi parcare subterană pentru cele trei maşini. Doar turla îi mai trebuia să fie cât biserica.
Se uită la vârful pantofilor şi i se păru că cel stâng este mai lung decât cel drept. „E doar o iluzie” îşi spuse.
Merse cale de câteva case, trecând în revistă cele ce-i ieşeau în cale. Se gândea la fiecare, iar pentru fiecare din ele, găsea o poveste destul de interesantă încât să-i ţină gândurile ocupate.
„Aici stă Eufrosin Potrocel. Mare minune a fost la mintea lu’ tat-su când l-a botezat. El e băiat bun da’ încet la minte, din cauza numelui nici o fată nu s-a apropiat de el la câţiva metri. Când s-o prăpădit…
– Bună seara nea Marine!
– Bună seara!
„… Cine o fi fost?!… al bătrân, i-a lăsat cu limbă de moarte să-ţi ţină numele mândru sus. Zevzecul şi-a pus pe poartă numele şi de atunci, vine lumea la el ca la circ”
„O mai sta Didina aici?! Că văd lumină la geam. Ce femeie a fost Didina! Frumoasă de picau alelalte de invidie. A trecut timpul şi din frumuseţea ei a rămas doar o umbră, că a îmbătrânit-o înainte de vreme Butelcuț. A ales până a cules unul de bea şi gazul de la lampă”.
Se uită din nou la vârfurile pantofilor „Hm! Praf!”. Dădu cu piciorul unei pietricele ce-i stătea în cale şi privi spre stânga, după casa morarului. Casa morarului era ultima din sat şi nu se aştepta să mă găsească ceva după ea.
Dintr-o curte împrejmuită de nuiele şi un gard improvizat din te miri ce, o voce îl strigă.
– Nea Marine, ce faci bre aici?
De dincolo de gard, stând rezemat într-o lopată şi privind spre drum, Haralambie.
– Ma’ Haralambie, cu mine nu ştiu ce e da’ cu tine ce-i?
– Uite bre, că ăştia de la primărie ne-au dat teren să ne construim o casă.
În spatele lui, se vedea iţindu-se scheletul unei construcţii, ce la fel de bine putea să iasă din ea, şi magherniţă şi patinoar.
– Păi tocmai aici, la capătul lumii?
– Aici nea Marine, aici! Că ăia de la primărie nu mai aveau alt teren decât cel de lângă mlaştină şi Vasilica a zis că dacă o pişcă vreun ţânţar, divorţează subit. E şi ea pe aici pe undeva, încălzeşte un coltuc de pâine pentru o ciorbă.
– Aha! Şi tu eşti diriginte de şantier?
– Ce ai bre? Ce diriginte? Că nu fac o şcoală.
– Bine Haralambie! Da’ parcă ieri te-am văzut pe la bancă?
– Am fost de mi-am luat ultima bucată de împrumut. Mi-a dat ceva tata, tata socru şi el, de colo de colo, s-a strâns cât să-mi iasă de materiale. Că mâna de lucru o asigur eu şi câţiva din veri lu’ Vasilica. Aia de au fost vara trecută şi au muncit afară. Băieţii ăştia, au zis ei, că nu pot să lucrez cu orice fel de materiale şi că trebuie numai d-alea cu ştaif şi calitate. D-alea de-ţi ia ochii când te uiţi la casă şi te miri că ce bogătan sta aici. Şi ştii ce-am făcut nea Marine?
– Ce ai făcut ma’?
– Ai văzut şi matale cât de greu e să faci o casă, să aduni materialele din ‘spe locuri şi să stai lungit cu ochii pe drum, că poate vine azi, poate vine mâine. Le-am luat pe toate dintr-un singur loc. Nu-s deştept?!
– Eşti Haralambie! D-aia îmi place de tine, că te duce mintea.
– Ia, ia vino să vezi! Intră nea Marine, că le am aici în spate. Uite, țiglă metalică PuralMat Viking Pruszynski! Doar când te gândeşti la ea și ţi se înşurubează gândurile. Te debusolează strălucirea ei!
– Haralambie, ai căzut în butoiul cu farmece?
– Nu bre, da’ sunt aşa bucuros încât mă trezesc vorbind chestii despre care nu ştiam că există. Am şi pardoseala WPC. Mi-au adus până şi uşile de interior. Mă mai trezesc noaptea şi trec prin ele, ca şi când ar fi deja puse. Vasilica strigă la mine, să termin cu scârţâitul, că trezesc tot satul. Mă gândeam nea Marine, pe care-l mai văd că-şi face casă, să-i spun de ăştia ce-ţi aduc tot. Şi mai ieftin ca la nea Bursuc, ăla cu magazinul de materiale de construcţii. Păi de ce să nu se bucure omul aşa cum mă bucur şi eu?!
Azi am vorbit cu ei şi în două zile parcau maşinile cu materiale la mine în curte, că mă uitam ca Butelcuț la paharul gol, la ei. Şi repede, şi ieftin, şi bun! De parcă toate visele mele s-au regăsit la ei în registre!
– Bravo Haralambie! Să mă chemi când o termini, să o inauguram cum se cuvine. Acum mă duc spre casă, că-i târziu şi intră Marcel în fibrilaţii, că nu-l scarpin de noapte bună.
– Noapte bună nea Marine! Te invit şi te aştept când i-oi bate ultimul cui.
Îşi împreunase mâinile la spate şi privea la casele ce-i ieşeau în cale. Păşea încet, aproape numărându-şi paşi.
” Hm, aici a stat odată Profir! Ăla de a fost brigadier la CAP. S-a prăpădit de dor când i-a fugit nevasta cu unul ce i-a promis că o face doamna de oraş. Acum nu mă sta nimeni”.
De departe luna se învelise cu o mantie de nori şi din când în când scotea capul dintre aşternuturi, doar să-i lumineze drumul lui nea Marin.
1 thought on “Casa de la marginea satului”