Parfum de iasomie

Anul trecut pe la începutul lui septembrie, când vara începea să-şi strângă catrafusele, a trebuit să fac un drum la Mangalia şi puţin mai departe spre 2 Mai.
Pentru că trebuia să mă întorc de acolo cu unele bagaje, am pregătit maşină pentru orice eventualitate. Mai mult, pentru orice situaţie, i-am montat şi un cârlig de remorcare, în ideea că cel cu care mă întâlneam, s-ar fi gândit să-mi ofere mai mult decât puteam duce în portbagaj.
Drumul nu este lung, într-o oră şi ceva mărunţiş, puteam ajunge lejer. Mai ales că perioada aglomerată a turiştilor începea să se stingă şi foloseam şoseaua de centură a Constantei, cu care reduceam timpul.
Maşina s-a comportat frumos pe drum, torcea ca o pisică alintată, moţăind pe canapeaua asfaltului.
Undeva la câţiva kilometri de Tuzla, cum treci de aeroport, motorul a tuşit odată. A mai mers doua sute de metri şi a tuşit a doua oară. Apoi s-a oprit.
La bord nici un beculeţ nu semnaliza că ar fi ceva avarie. Toate erau liniştite, nu blipaiau şi nici nu chiţăia ceva.
Am coborât privind în jurul meu, căutând din ochi orice formă de ajutor. Dar parcă pământul înghiţise toate maşinile. Câteva minute am privit în cele două direcţii în aşteptarea unui semn de civilizaţie.
La câţiva metri de locul unde parcasem, începea o pădurice. Arbuşti nu prea înalţi, tineri mesteceni şi câţiva boscheţi crescuţi alandala. Printre ei, un drum de ţara care ducea în inima păduricii. Un semn uitat de timp, o plăcuţă îngălbenită de vreme, îi anunţa pe cei ce voiau să urmeze drumul, că vor ajunge la casa lui Pașa Hamid.
Printre crengile încărcate cu frunze ce începuseră să-şi coloreze ţinuta, se putea vedea acoperişul unei căsuţe cu etaj. Lăsată puţin de izbelişte, casa mai păstra urmele unei măreţii de odinioară, prin coloanele ce străjuiau bruma de acoperiş.
Pe plăcuţa de mai devreme, în josul ei, vizitatorul era atenţionat că pătrunde într-o zonă de istorie, încărcată de legende. Casa a aparţinut unui pasă, numit prin decret imperial să fie guvernatorul regiunii, de prin 1810, ce-şi adusese să locuiască cu el cele 4 neveste, cât timp el ar fi administrat regiunea.
Legenda spune că, plimbându-se în caleașca lui prin satele din apropiere, a fost vrăjit de frumuseţea unei tinere femei, cu părul negru şi ochi luminaţi de strălucirea stelelor, pe nume Marioara. Dar pentru că rangul lui social nu-l lăsa să aibă mai mult de 4 soţii iar aflarea la Istanbul despre o a cincea soţie iar fi însemnat sfârşitul vieţii lui în orice formă, mai ales de la gât în sus, îşi otrăvii cele 4 soţii.
Pașa Hamid îşi aduse tânăra soţie în casă, fără să fie conştient că moartea violenta a celor patru soţii, le făcuse pe acesta să-şi caute răzbunare din lumea spirituală. Întrupate în spirite libere, fantome cu gustul răzbunării, bântuiau casa zi şi noapte. Uneori luau forme fizice, în frunze ce cad pe umăr, în vântul ce trânteşte uşile şi ferestrele, în apa ploii ce picura neîncetat, deşi ploaia se oprise de zile bune, în vuietul focului ce arde mocnit în soba. Toate astea au făcut-o pe Marioara să-şi piardă încet încet, minţile. Până acolo încât într-o zi, printr-un accident, ce părea la prima vedere un accident, Marioara se stinse.
Până şi în ziua de azi se mai pot auzi în miez de noapte venind dinspre casa, zgomote ciudate de scârţâituri pe podea, de ferestre trântite. Mulţi spun că cele 5 fantome, încă mai bântuie locul căutându-şi liniştea.
Mă afundasem sub capota maşinii, privind la un motor care nu voia să asculte comenzile.
– Ce are, nu mai merge?
Brusca apariţie a unei voci chiar lângă mine, mă făcu să mă ridic fără să realizez că deasupra capului meu, este capota. O bubuitură puternică se auzi, nu ştiu dacă de la capota sau de la craniul meu făcând cunoştinţă cu capota.
Stătea aplecată doar cât să vadă ce se întâmplă sub capotă.
– Îmi cer scuze, nu am vrut să vă sperii!
– Nu m-am speriat, prea tare.
I-am zâmbit, ca să-i confirm că totul este bine.
– Mergeţi spre Mangalia? Aş vrea să ajung la gară.
– Aş merge, dacă nebunia asta nu şi-ar fi dat duhul. Dacă reuşesc să o pornesc, mergem împreună.
– Să mai încercaţi să o porniţi.
Am urcat amândoi în maşină şi că prin minune, o singură cheie i-a fost de ajuns să pornească. Poate avea nevoie de o mică pauză.
Priveam drumul lin din faţă şi din când în când, rătăceam o privire spre ea. O femeie frumoasă, cu aer jovial de tinereţe pe chip, părul negru lăsat liber şi ochi mari strălucitori. M-am gândit că veşmintele ei, o rochie demodată şi un rucsac ce-i atârna pe umeri, o făceau să pară un drumeţ.
– Vă mulţumesc că m-aţi luat cu dumneavoastră. Stăteam cam demult pe marginea drumului.
Îmi observă privirile rătăcite şi zâmbi a mulţumire.
– Cu plăcere. O să facem un mic ocol, prin Neptun, câteva minute. Trebuie să trec pe la cineva şi să-l salut.
– Nu mă grăbesc.
Se foia pe scaunul din dreapta, încercând să cuprindă cu privirea tot ce îi ieşea în cale. Ca şi cum vedea totul pentru prima oară.
Din şoseaua principală, drumul spre Neptun făcea la dreapta şi de jur împrejur, preţ de un kilometru şi jumate, era numai pădure. Stătea lipită de geamul portierei şi se pierduse cu privirea undeva printre primele frunze ce colorau toamna.
S-a întors spre mine şi cu un zâmbet venit parcă pe o rază de soare, mă întrebă rugătoare.
– Vreţi să oprim un pic în pădure?
Am tras maşina pe un drum ce se înfundă într-o poieniţă. Aproape că sări din maşină, îşi întinse mâinile şi se învârtea printre razele soarelui. Dansau împreună.
– Haideţi, veniţi şi dumneavoastră!
Cred că se numea vraja ceea ce simţeam. Ne învârteam amândoi printre miile de raze ale soarele ce scăpau frunzişului des.
S-a oprit dintr-o dată şi mi-a spus.
– Ştiţi ce nu am mai făcut de mult? Dragoste!
Am făcut dragoste. Acolo, în poieniţă. Printre firele de iarba ce zâmbeau la noi, printre razele soarelui ce ne mângâia pielea, printre frunzele martore ale unui iubiri. Nu o dată, ci de două ori.
– Trebuie să plecăm, i-am spus.
– Ştiu.
Glasul ei trăda tristeţe. Ca şi cum descoperise bucuria vieţii iar acum trebuia să renunţe la ea.
În timp ce ne îndreptăm spre maşină, a exclamat.
– Vreau să mai facem dragoste! Aici, pe maşina ta.
Se urcase pe capota şi se oferise poftelor.
– Poţi să porneşti maşina. Îmi place zumzetul ei.
Eram sigur că nu va păţi nimic, că nimic din căldura motorului nu o va atinge. La plecare instalasem un scut metalic la motor.
Am făcut din nou dragoste. Uitasem pentru ce plecasem de acasă. Sau devenise un motiv insignifiant. Trăiam!
Ne-am regrupat în maşină. Amândoi fericiţi.
Îşi scosese mâna pe geam să simtă vântul cum îi curge printre degete.
– Vrei să merg mai repede?
–Da!
Pentru câteva secunde atinsese vântul.
– Nu vreau să ne despărţim fără să ştim cine suntem. Eu sunt Marioara.
Şi îşi întinse mâna spre mine.
– Iar eu, Gigel.
Nu am apucat să-i prind mana şi să ne salutăm protocolar. Din spate, o sirenă de poliţie mă anunţă să trag pe dreapta.
Agentul se îndrepta spre mine, aranjându-şi chipiul şi centura.
– Bună ziua! Agent Sofronie. Carnetul de conducere şi talonul maşinii, vă rog! Ştiţi de ce v-am oprit, nu?
– Cred că da. Mergeam cu viteză?!
– Da!
– Am vrut să simţim vântul.
– Slabă explicaţie. Dar când spuneţi „simţim”, la cine faceţi referire?
– La mine şi la…
Pe scaunul din dreaptă nu mai era nimeni. Un parfum de flori proaspete învăluise maşina.
Dintre ele, cel de iasomie se distingea cel mai clar.

Pentru Spring SuperBlog2019