Despre anumite relații

Se luminase de ziua.
– Ce citeşti?
– O carte.
– Ce carte?!
Se trezise şi mă urmărea de ceva timp. Trăsese cearşaful ce o acoperea dezgolindu-şi pulpele. Pentru câteva clipe privirea mi se pierdu printre cutele cearşafului, atras de frumuseţea pulpelor ei. O piele fină, albă, delicată transformată în atracţia privirilor mele.
Nu i-am răspuns.
– Cât este ceasul?
– Opt şi ceva.
Soarele îşi scoase la bătaie razele, mângâind sticla ferestrei. Trecând de ea, câteva raze atingeau în treacăt marginea patului.
– Deci, nu vrei să-mi spui ce carte citeşti?!
Am ridicat cartea şi i-am arătat-o.
– Jurnalul Aurorei Serafim. De Sidonia Dragușanu.
– E interesantă?
– Când o citeşti, devii fără să vrei părtaş la poveştile ei. Te atrage.
– Despre ce e vorba în ea?
– Ca şi altele scrise de ea, despre relaţii, despre cupluri. Mai sunt două cărţi cu aceiaşi tenta, un bărbat, o femeie, totul gravitând între ei, Într-o gară mică şi Doamna cu ochelari negri.
Se dezvelise de tot iar trupul ei strălucea. Lăsă să-i scape câteva oftaturi în timp ce-şi întindea mâinile a trezire. Îşi aşeză capul pe picioarele mele şi mă privea ademenita de ideea că găsesc o carte mai interesantă decât priveliştea ce mi-o oferea.
– Noi suntem un cuplu?!
– Suntem ce vrem să fim amândoi.
Ochii îi fulgerau a răzbunare pentru răspunsul evaziv.
– Opreşte-te, mă gâdili!
– Altul aş fi vrut să fie efectul.
– Mai am puţin şi termin capitolul. Găsesc similarităţi între ceea ce citesc şi ceea ce avem.
– Fie! Am să mă las târâta într-o discuţie despre viaţă. Şi probabil, iubire! Ce avem?
Se întinse perpendicular peste mine, lăsându-şi sânii să-mi atingă picioarele, iar mâinile netezau cutele un cearşaf imaginar. Părul îi rămăsese ciufulit şi semăna cu o pisicuţă răsfăţată, în căutarea unei alintături.
– Logica unei relaţii. Amândoi am pornit cu stângul viaţa. Eu am rămas împietrit într-o relaţie în care sunt manipulat emoţional de amintirea unui început. Acum suntem doar doi oameni care împart un apartament şi doar bucuria unui copil. Nici acum nu ştiu de ce nu am avut curajul tău de a mă rupe, de a o lua de la cap. Nu cred că este speranţă, ci frica de schimbare cea care mă ţine în continuare.
Tu, te-ai legat strâns de un trecut, de o relaţie în care ai iubit cu adevărat, în care pentru câteva clipe ai crezut că eşti iubită. Şi te-ai legat de acea clipă crezând că asta este iubirea, că manifestarea ei se regăseşte în toate toanele lui, în toate manipulările lui. Când ai realizat că odiseea dragostei are o formă mai puţin plăcută, era prea târziu. A reuşit să-şi împlânte în tine un trecut, trecut care te-a făcut să alegi o altă relaţie din nevoia de siguranţă. Iubirea a trecut pe alt plan, unul îndepărtat şi ai crezut că timpul lângă el, va şterge trecutul şi te va face să simţi din nou ce este iubirea.
Cât de defecţi putem fi dacă încă mai speram? Suntem undeva aproape la vârsta la care viaţa vrea să ne aducă aminte că nu suntem eterni, şi noi încă sperăm!
Chiar şi acesta relaţie între noi doi, am creat-o din nimicul care ne ţine în viaţă, din rămăşiţele unei iubiri…
– Opreşte-te, te rog!
O lacrimă i se scurgea pe obraz în timp ce mă privea şi-mi mângâia chipul. Un deget i se oprise pe buzele mele.
– Nu mă baga în seamă. Aşa suntem noi femeile, mai sensibile, şi lăcrimam atunci când credem în iubire.
Am lăsat cartea pe noptiera camerei de pensiune şi am strâns-o la piept.
Aerul de munte trecea nestingherit prin geamul întredeschis. Un aer uşor rece, cu gust de brazi.
În timp ce savuram cu nesaţ cea de-a treia ţigară de după, cu un glas mieros, am întrebat-o.
– Ai să mă iubeşti vreodată cu adevărată, Ana?
– Te iubesc acum! Dar tu, mă vei iubi?

Pentru Spring SuperBlog2019