Despre grași, lași și alte efecte

Pe Pompiliu l-am văzut pentru prima dată într-o primăvară. O primăvară ca aceasta, în care căldura te lasă să crezi că vine, apoi se ascunde după copac şi rânjeşte a păcăleală de 1 aprilie.
Nu mai eram singur în staţia de microbuz. Aveam companie. Chiar dacă mult timp nu ne-am vorbit, doar treceam nepăsători unul pe lângă celălalt. De obicei ţinea capul în jos, retras în ghereta ce ţinea loc de adăpost. Când microbuzul se apropia, se ridică greoi de pe banchetă şi se uită în direcţia din care venea microbuzul.
A rămas surprins când într-o dimineaţă l-am salutat. Mi-a venit aşa, o adiere a înţelepciunii, care apoi m-a părăsit, să-l salut. A mormăit un salut şi şi-a văzut de privitul cimentului.
După zile în care doar a mormăit, într-una din zile s-a uitat lung la mine şi un surâs şi-a făcut apariţia pe chipul lui buhăit, dublat de un salut mai serios.

Am început să vorbim puţin câte puţin, mai întâi despre vreme, apoi despre vremea ce o să vină, apoi despre naveta şi înghesuiala în care o făceam. În fiecare dimineaţă urcam după el. Se mişca cu greutate printre scaune şi rar găseam amândoi un loc liber. Stăteam pe culoar şi continuăm discuţia despre vreme.

Într-o bună zi, după ce l-am salutat, s-a uitat la mine lung şi m-a întrebat.
– Mă uimesc oameni! Când credeam că rar mai găseşti o fărâmă de omenie în ei, tu spargi regula.
– Despre ce vorbeşti?
– Faptul că stai de vorbă cu mine, că nu te deranjează să împarţi câteva vorbe cu cineva ca mine.
– Adică… cum ca tine?
– Aşa, gras, supraponderal.
Pompiliu era un bărbat încă tânăr. Dar cele 140 de kilograme pe care le măsura, îl îmbătrâneau înainte de vreme. Fără să mă aştepte un răspuns de la mine, continuă.
– Nu am fost mereu aşa. Când eram mic, eram un copil normal. Dar de pe la 11 ani am început să mănânc necontrolat. În câţiva ani ajunsesem de nerecunoscut. Nu am avut niciodată voinţa necesară să mă pot abţine de la mâncare. Încet încet am ajuns fără prieteni. Nimeni nu voia în preajma lui pe cineva care să-i obtureze soarele. Apoi au început glumele. Am auzit atâtea glume despre graşi încât nu mai credeam că se mai pot inventa. Dar mereu mă găsesc surprins când cineva îmi spune ceva nou. Nu mă mai afectează prea tare.
Prima dată am început să lucrez la un Mcdonalds. Eram tânăr şi fără perspective. Trebuia să încep de undeva.
La pauza de masă, luăm câte trei pauze de masă, în cele 4 ore cât lucrăm acolo, trebuiau să închidă magazinul că rămâneau fără sandviciuri. Doar o săptămână am rezistat acolo. Dacă mai stăteam o săptămână, îi băgăm în faliment. Aşa mi-a spus managerul. Când să plec, mi-a mai spus” Să-ţi dau ceva să te scobeşti între dinţi, că ţi-a rămas o bucată de carne? Ce să-mi daţi? Un brad!” Da!

Până şi neamurile au început să mă ocolească. Sau mai rău, să ascundă porcul de mine. Mă mai duceam în vizită la ţară, pentru aer, pentru linişte, pentru reculegere. În ultimul timp am observat că scroafă nu mai era în coteţ, deşi o auzeam grohăind. Când i-am întrebat ce e cu scroafă, s-au cotit să-mi răspundă. Un văr mai bun la suflet a încercat o eschiva „A fătat şi o ţinem bine cu purceluşi.” La plecare am văzut un purceluş care scosese capul de după un colţ şi se uită cu ochii mari la mine. Aproape că-i curgea o lacrimă şi parcă spunea” Să nu mă mănânci!” A fugit repede rotindu-şi codiţa.
Acum lucrez ca taxator în Portul Constantă. Am ghereta mea şi mă simt mai în siguranţă, deşi sufăr un pic de claustrofobie. Se mai trezeşte câte unul să-mi spună „Au construit ghereta în jurul tău?”
Vezi tu, oameni sunt răi pentru că aşa vor ei, nu pentru că aşa s-au născut.

Dimineţile curgeau una după alta, ca o linie lungă fără încreţituri. Vorbeam despre vreme, îmi povestea câte ceva despre el şi devenisem martori ai înghesuielilor din microbuz. Mai mult creatori de înghesuieli. Începuse sezonul de vară şi microbuzul plic ochi, îşi deşertă jumătate din încărcătură, împrăştiată prin Mamaia.
Apoi am intrat în concediu. Ne-am revăzut după o lună şi un pic. Dar ceva se schimbase la el. Chipul nu mai purta masca aceea a buhăielii. Parcă întinerise. Când m-am uitat mai bine la el, am realizat că slăbise. Bine chiar!
L-am întrebat ce se întâmplase.
– Ştii, undeva ai o parte din vină. După un timp m-am obişnuit cu starea în care eram, gras ca o putină uitată în soare, şi numai distingi răutatea pură de bunele intenţii. Le bagi pe toată în aceiaşi cuctă. Dar tu m-ai tratat ca un om şi mi-am zis că mai există speranţă şi pentru mine, dacă mai există oameni. Aşa că am căutat metode de a slăbi, mâncând cu aceiaşi poftă. Am zis să încerc măcar, să-mi las voinţa să se exteriorizeze.
Mănânc mai puţin decât de obicei dar mănânc sănătos. Adică ceea ce bag în mine acum, are aceleaşi efect de nutriție cu cât băgăm în mine înainte. Se numeşte dietă sănătoasă. Fain nume, nu?!
Îmi aleg un meniu săptămânal şi… partea frumoasă ştii care e? Desigur, după faptul că slăbesc! Este că mi se livrează mâncarea acasă. Ca să vezi despre ce e vorba în Smart Diet, să-ţi arăt nişte poze cu mâncarea ce-mi vine săptămâna asta.