Joc de societate

Lumina cădea leneşă pe chipurilor lor. Stăteau îngrămădiţi în micul spaţiu, care pe unde apucase.
– E rândul tău, Magiun! Mereu am vrut ştiu ce de ţi se spune Magiun!
– Poate o să-ţi spun. Sau poate nu. Depinde ce carte îmi vine.
– Nu fi tributar cu mine!
– Aş vrea să cumpăr o navă. Am strâns destule cărţi.
– Ai să-mi bag…!
– Fără trivialităţi, că-ţi răsucesc mustaţa la spate!
Cel ce vorbise era o namilă de vreo doi metri şi 120 de kilograme. Doar prietenii apropiaţi îi spuneau pe nume, Lovin. Toţi ceilalţi îl ştiau după poreclă, „Bestia”. Îşi continuă tirada spre Magiun.
– Magiun, dacă trişezi, deseară dormi cu mine!
– Jucăm sau intrăm în preludiu?!
Ulise se arătase puţin surprins de evoluţia jocului. Spera că măcar o carte din cele 120 de cărţi, să-i aducă o mică avere să-şi poată permite o expediţie. Dar se pare că nu era noaptea lui. Îşi întinse gelul de păr pe chelie şi se uită la Bestie cum aranjează cărţile în ghionturile ce cu greu puteau fi numite degete.
– Ţi-au crescut unghiile Lovin. Zgârii cărţile.
– Vrei să le simţi pe spate sau pe chelie?
– Eu propun să vă luaţi o navă şi să plecaţi în voiaj de nuntă. Porumbeilor!
Când nu juca cărţi, era chiar băiat bun, blând la suflet, fără curajul de a ridica ochii mai sus de zabrele. Dar atunci când simţeam în palma atingerea fină a cărţilor de jocuri de societate, se transformă într-o divă. Pătimaş şi cu succes la cărţi, se purta triumfător cu ceilalţi. De aici şi poreclă, Diva. De fapt îl chema Nuțu.
– Hai fetele, mai cu curaj, că mă aşteaptă o pisi, să încheiem un contract, scurt şi intens!
– Tanti Diva, de când jucam Port Royal, nu te mai recunosc.

În contul lui Ulise, nu numai noaptea asta nu era lui, ci multe alte nopţi în care începea bine jocul şi termina în sărăcie, cerşind cât un coltuc de pâine pe docurile din port. Chiar şi când au adus extensia Port Royal: Doar încă un contract, tot pierzătorul de serviciu era.

– Da’ parcă la Ligretto m-ai recunoscut! Mi-e dor de jocul ăla! Cum rămâneaţi voi în fundul gol când mi se termina teancul de cărţi. Ăştia de la oxygame fac jocuri bune. Ca pentru inteligenţa mea.
– Mai încet Diva, că te spargi.
– Ah, ce aş aprinde o ţigară! Cine e în seara asta?
– Gogu Falconeti, ăla cu ochiul strâmb şi gura mare. Cică e cam supărat, că l-a părăsit amanta.
– Ah, să-mi…
Bestia lasă cărţile pe scaunul improvizat şi pregătea o lovitură cu dosul palmei.
– Fără trivialităţi!
-… exprim metaforic nemulţumirea serii. Iar rămân de căruţă. Nici măcar o butelcă de rom nu pot să cumpăr. Ce cărţi am avut!
Dinspre culoar, câţiva paşi greoi, îi făcură să ciulească urechile.
– Hai băieţi, gata, vă ajunge! Şi-aşa v-am lăsat mai mult cu juma de oră, că-i sâmbătă.
– Gata Gogule, am terminat. Trecem în pătuţ.
– Hai că sting lumina! Pupaţi-vă de noapte bună!
– S-o pupi pe mă…
Din întuneric se auzi o palmă lipită de un obraz.
– Fără trivialităţi!
-… pe mirifica fiinţă ce te-a purtat cu mândrie în pântece 10 luni.
Pe culoar, doar lumina de veghe mai păstra un petec de lumină. Gardianul Gogu îşi continuă drumul spre celelalte celule rasucind in maini cubul Rubik. Spera sa fie o noapte liniștită.