Bătrânul care a încercat să scrie un articol despre pizza, dar nu a reuşit

Într-un colţ, un ceas de perete se chinuia să arate ora exactă. Mereu ora trei fără două minute, după amiază.
Bătrânul se plimba agale, sprijinindu-se într-un baston vechi, ros la capete, dar care încă îi conferea stabilitate. La geam apoi la masa unde trona un calculator.
Se aşeză pe scaunul din faţa calculatorului, stătea câteva minute, apoi revenea la geam, privind departe printre picăturile de ploaie. Îi plăcea să-şi aranjeze firele rebele din mustaţă în reflexia din geam.
Târşâii bastonul de câteva ori înapoi şi se opri în dreptul calculatorului, privind ecranul negru.
– Tot mă gândesc să-ţi dau sau să nu-ţi dau drumul. Hai să-ţi dau drumul!
Se aşeză pe scaun şi ascultă atent zgomotul ventilatorului. Click-urile curgeau mai încet ca picăturile de ploaie.
– Aha! Am primit mail. Nu mă lasă să respir cei de la SuperBlog. Ce o fi în el?!
Urmări atent scrisul de pe ecran, strâmbând delicat din nas la fiecare frază nou citită. La final, o grimasă îi rămăsese întipărită pe chip.
– Asta chiar cere un pariu cu mine însumi. La câte cerinţe tehnice se cer, ar fi o minune să reuşesc să-l scriu. Unde mi-oi fi pus batista aia?! A, uite-o!
Scoase batista din buzunar, îşi şterse mici broboane de transpiraţie de pe frunte, îşi suflecă mânecile şi se uită lung la ceasul de pe perete.
– Am timp. E de-abia trei. Deci, titlu:
„Cum am cunoscut fericirea într-o pizzerie neobişnuită”
– Cam lung şi pompos, dar merge, că se încadrează în cele 59 de simboluri. 59 parcă a zis, nu?!

„Era o zi de primăvară târzie, cu vânticel răcoros şi un soare zbârcit. Paşii mă purtau, uneori fără să vreau, peste aleile îmbătrânite ale parcului vechi. Frunzele dansau purtate de rafalele mici de vânt, în ritmul paşilor mei. Un pas, la stânga. Alt pas, la dreapta. La intrarea în parc, acolo unde capătul ei începea de la o pizzerie neobişnuită, pe numele ei de scenă Dodo Pizza, monotonia băncilor goale şi înfrigurate de trecerea vremii, era stricată de prezenţa cuiva ce-şi ridicase gulerul pardesiului şi-şi afundase ochii într-o carte.
A ridicat capul privindu-mă intens, când m-am aşezat lângă ea şi am scos o carte pe care începusem să o răsfoiesc fără ţintă.
– Ce citiţi? M-a întrebat.
– O carte de bucate. Sunt nehotărât asupra meniului. Oscilez între o ciulama de ciuperci şi un pui la rotisor.
– Pentru seara e o mâncare cam grea. Dacă-mi permiteţi, vă recomand o pizza uşoară.
Avea ochi frumoşi, că două străluciri într-un univers în care stelele se întrec în splendoare iar ea voia cu tot dinadins să câştige. Chipul trecuse pragul primei tinereţi dar păstră din blândeţe şi căldură, cu doi pomeţi măsluiţi deasupra unor buze subţiri ca două linii arteriale. Puţinul machiaj din jurul ochilor, te făceau să te adânceşti într-o frumuseţe. A continuat.
– Dacă şi dumneavoastră vă este foame aşa cum îmi este mie, vă invit la pizzeria de peste drum. Desigur, dacă nu credeţi că îndrăznesc prea mult.
Îşi lăsase în jos gulerul pardesiul descoperind un chip mai frumos decât la prima vedere.
– Ştiţi, este destul de neobişnuit să invit pe cineva proaspăt cunoscut, la pizzerie, dar inspiraţi încredere şi am încredere că nu veţi fi dezamăgit de propunerea mea…
O urmam aproape vrăjit de atitudinea ei şi cuvintele ce îi curgeau lin, cu pasiune. Cei câţiva paşi până la pizzerie, au fost acoperiţi în fraze lungi, mai lungi de 20 de cuvinte şi mi-a fost frică să o întrerup, să nu pierd şirul lucrurilor.
– … în afară de faptul că au o pizza de te lingi pe degete, au o manieră foarte haioasă de a se prezenta. Fac tot felul de promoţii haioase, de activităţi în care poţi să-ţi arăţi talentul de a crea o pizza, asta mai mult pentru copii, oamenii ce lucrează acolo sunt numai un zâmbet iar cei ce conduc toată afacerea, sunt oameni cu simţul umorului la activ şi dovedesc imaginaţie şi mult zâmbet. Ştiaţi că dacă faci o comandă şi nu ajung la dumneavoastră în 45 de minute, primiţi pizza gratis? Ca să nu mai spun de bloggul lor, o tentă de blog neobişnuit, pentru că-şi prezintă sub formă de interviuri, oamenii ce contribuie la succesul lor, diverse întâmplări, blog pe care l-au denumit Blog Dodo Pizza…
– Eu zic să mâncăm din pizza, că se răceşte.
Pierdusem noţiunea timpului şi nici nu observasem când sosise pizza.
– Vai, îmi cer scuze! Am vorbit atât de mult încât am uitat să mă prezint. Eu sunt Nat… scuze, Laura.
– Îmi pare bine de cunoştinţă, Laura. Eu sunt Gi… scuze, Gigel”
– Of! Am uitat de poze…! Poze poze… unde găsesc nişte poze?! Sufleţel! Unde eşti mâță netrebnică?!
Motanul torcea leneş întins pe caloriferul de la geam. Din când în când privea abia deschizându-şi pleoapele, spre păsărelele ce se bălăceau în mica băltoaca de sub geam.
– Stai aşa, nu te mişca, să-ţi fac o poză.
Bătrânul se îndrepta spre geam dar chiar când puse obiectivul pe motan, acesta o zbughi spre calculator. Sări pe masă, calcă pe tastatură apăsând cu lăbuţele pe câteva taste… qwe… ccvb… huio… nm… //… şi se aşeză în spatele monitorului, reluându-şi activitatea de lenevire.
– Asta e, fără poze! Ce mai era?!
Se puse din nou în faţa calculatorului privind cu interes spre ecran.
– Ah! Subtitluri!
Se duse la geam, deschise fereastra şi strigă.
– Tanti Nuți! Tanti Nuuuuțiiii!
Ploaia se oprise lăsând să se întrevadă câteva raze de soare ce curgeau ca nişte săgeţi printre nori.
Tanti Nuți avea o gheretă între blocuri. O gheretă de trei pe trei, în care înghesuise marfa cam cât un supermarket.
– Ce-i Gigele?!
– Mai ai subtitluri?
– Nu mai am! Le-am dat ieri lu’ Valerica de la P3, aia de face invitaţii la nuntă.
– Hm! Fără poze, fără subtitluri… poate la anul. Promit!
În perete, ceasul arata trei fără un minut.

Pentru Spring SuperBlog2019