Efectul „Narcisa”

Trenul îşi urma calea sinuoasă printre munţi, curgând alene odată cu răul căruia-i urma calea. Din celălalt capăt al vagonului etajat, vocea unui bărbat răsuna peste cel puţin jumătate de vagon. Era tânăr după voce, că de văzut nu reuşeam să-l văd.
– Da… da Narcisa, eu vreau să fac casa cu tine, aşa să mă ajute Domnul, să fim o familie, că tu eşti soţia mea, da’ maică-ta parcă e Satana, se baga peste noi… nu, nu vreau să vorbesc cu ea… nu mi-o da… Da… da! Da’ de ce te bagi peste noi? De ce ai zis despre mine şi Rodica? Că nimic nu este adevărat. Ai zis doar aşa, ca să mă îndepărtezi de Narcisa… Că nu ai ce să-mi spui că am făcut greşit. Cum?! De ce nu zic „mama-soacră” şi „tata-socru”?! Că nu mă simt că aş face parte din familie, că vrei să mă depărtezi…
Ca la o comandă, doi pasageri s-au întors spre mine, parcă în căutarea unui certificări a faptului că se putea râde. Am zâmbit unii la alţii, de ceea ce auzeam. Chiar nu ne deranja, cel puţin pe mine, şi eram în aşteptarea deznodământului conversaţiei.
– … da… bine! Dă-mi-l pe socru. Bine, tata-socru! Bună tata-socru! Da… da… eu o iubesc pe Narcisa şi vreau să fac casă cu ea… nu, nu-mi da pământ în dealul ăla, vreau în faţă, acolo, cât să-mi fac o casă să stau cu Narcisa. Vreau în satul ăla, că e frumos… da, da… bine!… mă duc să muncesc, aşa cum am făcut până acum. Da, nu e vorba de bani, că am strâns destul cât să încep casa. Bine tata-socrule… da’ spune-i soacrei să nu se mai bage între noi. Bine bine!
Nu a avut timp să se răcească telefonul, că imediat a sunat Narcisa.
– Da Narciso! Păi am vorbit cu maică-ta şi cu taică-tu. Da fă, nu mă mai zăpăci. Fă, ţi-am lăsat bani de butelie, fă! Vezi că sunt pe aragaz, în borcan. Da fă, da… dacă maică-ta nu s-ar băga între noi, am fi o familie… da fă… nu, nu i-am zis lu’ curva aia bătrână de mă-ta”fă”, că o respect. Ţie ţi-am zis „fă”!… nu Narciso, vin când maică-ta nu o să se mai bage între noi.
Eram cu un ochi pe geamul vagonului şi cu o ureche la povestea Narcisei. Şi poate zâmbetul mi s-ar fi transformat în hohot de râs la auzul ultimilor fraze, dacă nu eram absorbit de frumuseţea muntelui.
În aşteptarea unei noi convorbiri, care nu a întârziat să apară, de data asta povestea Narcisei era spusă spre fratele Iamandi, predicatorul bisericii din Bucureşti, gândul m-a dus cu o două zile în urmă, la Timişoara.
Îţi dai seama că îmbătrâneşti când începi să vorbeşti despre boli. Parcă nici un subiect din ceea ce trăiai în tinereţe, fotbal, băutura şi femei, nu mai este atât de captivant ca discuţia despre bolile care te acaparează. Şi încerci să faci o comparaţie, că boala mea e mai tare decât boala ta, găseşti elemente comune care parcă te apropie mai mult unul de celălalt. La Timişoara m-am întâlnit cu un bun prieten din copilărie, vecin, coleg şi câte şi mai câte. (Salut Claudiu! Salut Georgi!) Primele amintiri din toată viaţa mea, le am cu el, când un vecin binevoitor ne găsea pe drumul spre grădiniţă şi ne întreba dacă vrem să mergem la limită, urcându-ne în motocicleta cu ataş. Mă simţeam ca un căţel, care trăia plăcerea de a scoate capul pe geamul maşinii, să simtă vântul cum îi flutură botul.
M-a condus până la tren şi dacă nu pleca trenul repede, am fi ajuns să discutăm despre noile apariţii de medicamente pe piaţă (ranitidina cu extract de galbenele sau omeprezol cu gust de ţuică) sau să facem schimb de nume de doctori în vogă. Sper să-l mai văd!
Până la Sinaia, am auzit povestea Narcisei de două ori. Deja ştiam amănunte pe care le omisese să le spună a doua oară şi îmi venea să-i strig ” Spune-i şi de banii de butelie!”
Cât a stat trenul în Sinaia, am coborât să fumez o ţigară şi mă gândeam că doar la Bucureşti mai am ocazia să fumez. În prima zi, între două trenuri, am hoinărit nu mai mult de 2 km în jurul Gării de Nord, în aşteptarea unei minuni, care nu a mai venit, iar ţigara nu mi-a dispărut dintre buze. Urma un drum de vreo 10 ore fără fumat, până la Arad.
De undeva de sus, mă privea o invitaţie la telecabina din Sinaia şi la peisajele pe care le pot descoperii odată cu ea, cu telecabina. Am zâmbit spre ea şi cred că pentru o fracţiune de secundă, mi-a zâmbit şi ea. Ne văzusem de câteva ori în ultimi ani şi acum eram prieteni. Cu telecabina!
Când am revenit, îşi lua la revedere de la fratele Iamandi, cu promisiunea că nu sta decât câteva zile şi apoi revine la Narcisa-n sat. Pentru Narcisa, nu pentru altceva.
Speram să mai aud odată povestea Narcisei, pentru tonul serios cu care trata situaţia şi pentru luxul de amănunte ce apărea la fiecare interlocutor, de fiecare dată alte amănunte.
Pe la Campina, priveam spre urma trenului, acolo unde munţii se ascundeau de privirile mele şi drumul devenea monoton, amintindu-mi de drumul dintre Timişoara şi Oradea.
O vreme rece, cu ploaie şi puţin vânt, m-a aşteptat în gară la Constantă. Eram acasă, cu gândul deja la următoarea călătorie cu trenul. Poate voi întâlni o altă Narcisă. Cred că de asta iubesc călătoriile cu trenul!