Doi ani trecuseră de când Maricica îşi mutase reşedinţa permanentă la parter, chiar cum intri, pe stânga.
Într-o zi târzie de vară, cam când toamna dădea din pinteni să-şi facă loc ruginind din frunze şi mestecând praful adunat din vară, stăteam în faţa blocului, cu o ţigară molfăită în colţul gurii, aşteptându-l pe cel mic. Îi promisesem că mergem să inaugurăm parcul de skateboard, ce în mărinimia lui prozaică, primăria l-a construit în celălalt capăt al oraşului, departe de orice urmă de vedere.
Mai repede decât mă aşteptam, uşa blocului se deschisese. Prima impresie care m-a pleznit din plin, era că un catalog de modă prinsese viaţă. De după uşa masivă cu scârţâituri şi interfon, Maricica plutea spre mine.
A trecut ca o boare lăsând în urma ei un parfum dulce de toamnă. Ne-am salutat din priviri. Priviri care dinspre mine se transformau în admiraţie, cu un zâmbet tâmp, obraji transformaţi în mere roşii şi ochi sfidând decen’a.
Soarele se odihnea de după nişte nori, lăsând frigului ocazia să-şi exprime cu timiditate, o încercare. Cred că de aceea îşi pusese cardiganul. Dar nu orice fel de cardigan, nu!
Voiam să strig la ea şi să o complimentez pentru ţinuta aleasă dar singurul lucru care-mi venea în minte era „Answear!”. Aşa că am tăcut şi am admirat-o în tăcere. Totul pe ea țipa a Answear. Cardiganul ce-i descoperea umerii, lăsând privitorului imaginea unui par dansând în valuri scurte, niște botine de dama trecute prin furcile caudine ale modei împodobind o gleznă dezgolită din pasiune şi, desprinsă dintr-o colecție de povești, o genta de dama ce-şi împletea povestea cu toate celelalte la un loc.
Privind-o cum se depărtează, îmi treceau prin minte zilele în care ne întâlneam la ieşirea din bloc, de fiecare dată purtând ceea ce vedeam nou pe Answear. Îmi plăcea!
Şi aş fi stat mult aşa, admirând-o, dacă nu aş fi simţit în spate o mâna pregătită să-mi tragă o scatoalcă.
– Salut Matrix!
Apucasem să văd mantaua neagră până aproape de glezne când am salutat. Când m-am întors, părintele Desdemon încă îşi ţinea mâna ridicată şi zâmbea spre mine.
– Scuze, saru’ mana părinte!
– Ce-i Gi, te uiţi adânc la femei? Adică, la alte femei.
– Nu părinte, admiram frumuseţea hainelor şi felul elegant în care le poartă. Trebuie să recunoşti că îi stau ca turnate. Da’ unde te duci aşa gătit? Că văd că ţi-ai pus sutana nouă de piele neagră şi crucea mare.
– Am o exorcizare la RA4. Îl ştii pe ăla de la unu’, de la scara C? Ăla ce-şi poartă pantalonii suflecaţi să i se vadă şosetele în carouri?
– Da părinte, îl ştiu!
– Apăi vecinii, şi nu numai, au pus mâna de la mână şi au plătit de o exorcizare, cică să nu-l mai vadă cum strică noţiunea de bărbat, sensul bărbătesc al hainelor. Se ia după cine ştie ce revistă de modă, care-i baga în cap ideea că a purta chiloţi peste pantaloni, îl face să pară Superman.
Când i-au văzut botinele decupate în faţă şi unghiile vopsite în verde, au zis „Gata, până aici!”
– Aşa-i trebuie! Auzi părinte, da’ poţi să-i citeşti, după exorcizare, o slujbă să-şi aleagă hainele de pe Answear? Că are de unde alege!
Reușești, ca de obicei, să captivezi! Cu o diacritică lipsă pe ici, pe colo, dai încă mai mult farmec scrierii. Sper să nu te superi, ți-am mai făcut observații cândva. ceea ce vreau să relifez este tocmai acest fapt, că articolul devine încă tot mai atrăgător! Cred că voi da ,,iama” pe Answear!
Succes maxim la Superblog!
Multumesc mult. 🙂
Nu ma supar. Il recitesc si il recitesc si tot imi scapa cate ceva.
Și mie mi se întâmplă deseori.
Hm…în ultimul timp cred ca tot mai multi dintre noi au nevoie de o „exorcizare”. Poate si eu…:).
Noo! Cred ca atat timp cat hainele creaza o lumina placuta, e mai mult decat bine. 🙂
Merci de pont! Eu chiar sunt in cautare de botine si ghete, iar unele modele de la Answer sunt foarte dragute. Asa, nu o voi mai invidia pe Maricica. 🙂
:))))
Nu o invidiez, o admir! 🙂