De când şi-a rebotezat barul „La Democraţiei”, afacerea lui Grigore explodase. Chiar avea un excedent de venituri din care spera să-şi construiască un al doilea aşezământ cultural, în celălalt capăt al satului, ca cei de acolo să nu mai străbată satul în lung pentru o discuţie lichidă.
Dar cum nu toate merg pe roz în Democraţie, popa Numismat, declarat pe față persona non grata în Democraţie de când fusese prin vară şi făcuse scandal după vrei 5 beri şi două kile de vodcă pe care nu le plătise zicând că „Domnul a dat, Domnul să plătească”, lansase în spaţiul virtual o petiţie online pentru oprirea oricărei construcţii care ar crea o altă oază de fericire pentru cetăţenii responsabili din sat. Întrebarea era destul de ambiguă şi crea confuzii, mai ales în rândul locuitorilor cu abonament duminical la biserică „Nu-i aşa că mai bine se construieşte o biserică decât un alt bar?”.
Din cele trei voturi acordate, unul venea de la tanti Varvara, localnica de pe la marginea satului cu fiu în Italia şi noră în Anglia şi care primise de curând, de la ei, un telefon smart. După trei zile de privit la el, că-l pusese pe televizorul vechi să ţină mileul să nu cadă, a apăsat un buton şi s-a întâmplat ca acel buton să fie chiar pe petiţia online. S-a uitat în jur mirată că acel buton n-a făcut să înceapă apocalipsa. Seara s-a culcat liniştită, singură şi cu mare îndoială de ceea ce s-a întâmplat când a apăsat butonul. Dimineaţa când s-a trezit, a răsuflat uşurată. Soarele era acolo, sus.
În contrapartidă, Grigore a chemat la sediul sau de campanie, pe primar, pe viceprimar, pe secretară, pe directorul de Urbanism, pe directoarea de la Juridic, pe consilierul pe probleme de transporturi periculoase şi pe cei 23 de consilieri pentru a pune în discuţie un referendum local legat de oportunitatea deschiderii unui nou stabiliment.
Când au plecat de la el, căzuseră de acord în unanimitate asupra necesităţii construirii unui nou stabiliment, lăsând referendumul ca o ultimă soluţie. Lucru care se întâmpla foarte rar în şedinţele din primărie, să cadă de acord.
De bucuria consensului au încins pe drum o horă de ţi-era mai mare dragul să-i priveşti. Ţineau în mâinile ridicate studiul de fezabilitate în vreo 30 de exemplare şi tot mai trăgeau ba câte o duşcă din el, ba câte o chiuitură. Doamna Director de la Urbanism îşi lăsase inhibiţiile în birou şi se chinuia să facă un stâlp cu un indicator de „Stop” deasupra, să danseze cu ea. Consilierul pe probleme de transporturi periculoase cauta cu sârg în fundul studiului de fezabilitate, rămăşiţe de uraniu şi platoniu. De când intrase într-o relaţie de iubire platonică cu economista şefă a primărie, vedea peste tot pericol de platoniu.
Pentru că nu mai pripidea cu munca, nea Grigore îşi luase ajutor pe Haralambie. Haralambie îşi descoperise adevărata vocaţie după o noapte petrecută până târziu în care amestecase cam tot ce se găsea la nea Grigore şi i se dusese vorba de mare maestru de cocteiluri şi după curajul ce l-a avut în seara aceea să-i spună soţie că „Am văzut cum este în Democraţie şi m-am cam săturat de totalitarismul tău!”. De fapt a fost ultimul lucru pe care l-a spus în seara aceea, că în apărarea ei, doamna Haralambie s-a folosit de mână forte cu care ţinea în frâu poporul şi i-a detronat încercarea de schimbare a conducerii, aplicându-i o corecţie legislativă soră cu un retevei pe care erau sculptate citate despre democraţie. Şi azi mai are pe frunte câteva litere vizibile „.. tia este put…”.
Într-o seară, cuprins de patos şi exuberanță, că tocmai donase o sumă consistentă unui adăpost de câini, ca mare iubitor de canini, nea Grigore făcuse o baie de mulţime, ieşind de după tejghea îmbrăcat în ditamai steagul României.
Îşi purta ţanţoş trena lungă a drapelului, defilând că o primadonă printre mesenii ce-l aplaudau la scenă deschisă. Dintr-un colţ, rămas singur cu paharul de ţuică, după o discuţie aprinsă cu doi diletanţi în ale existenţialismul timpuriu al democraţiei şi transformările lui de-a lungul celor 30 de ani de ridicularizare, nea Marin privea spectacolul ieftin desfăşurat în bar. Ascultă şi tăcerea celor din bar când nea Grigore le sugerase la un momentdat ca fiecare să doneze o sumă modică pentru o asociaţie de luptă împotriva prădătorilor de neam. Mulţi nu au înţeles exact ce înseamnă o sumă modică şi mai toţi descoperiseră în acel moment că au rate la bănci, că nevestele le dau o sumă exactă când trec seara la culturalizare sau că ultimii bani i-au dat pe un volum de versuri fără rimă. Dar mai târziu, când nea Grigore le-a spus că a fost o glumă şi că face cinste cu câte un rând, uralele au revenit şi aveau să cadă de acord că prădătorii de neam sunt un lucru rău şi că trebuie stârpiți.
Sprijinit în cot, sfidând lehamitea, nea Marin îi făcu un semn lui Haralambie să-i reumple paharul de ţuică.
– Ei, ce mai zici nea Marine?!
– Francezii au o vorbă când li se fâlfâie, „Je m’en fiche!”. Ia de aici 10 lei şi dă-i lu’ Grigore pentru adăpost. Da’ vezi nu face tam tam. Şi adu-i nişte oase lu’ Marcel, că mârâie sub masă de foame.
1 thought on “La Democrație”