A – La Gigel

Plouase mărunt. Atât cât luna să-şi reflectă frumuseţea în milioane de scânteieri.
Ne plimbăm ţinându-ne de mâna într-un oraş străin pentru amândoi. Printre cuvinte, se ghemuia la pieptul meu şi atunci îi simţeam inima bătând nebuneşte.
– Te rog să mă ierţi! Totul are un alt sens pentru mine, totul este atât de nou. Sau poate că am uitat cum este să fi iubită. Au trecut atâţia ani de când nu am mai simţit ce simt cu tine. Credeam că nu mai sunt în stare să iubesc, că inima mea s-a oprit la un ritm de rutină, că bate doar să mă ţină în viaţă.
Ne oprisem în umbră, undeva unde lumina unei vitrine se scurgea pe lângă noi. Îşi ascunsese timiditatea în spatele strălucirii ochilor iar buzele de un roz crud tremurau de emoţie. Se lipise adânc de mine şi simţeam fermitatea sânilor străpungându-mi pieptul, când i-am simţit buzele calde atingându-mi toată fiinţa. Am închis ochii şi am gustat din plin din ei.
Nu ştiu cât trecuse, o secundă, două, o eternitate. Când am deschis ochii, i-am revăzut chipul. Strălucirea ochilor îi molipsise zâmbetul. Zâmbeam amândoi de nebunia noastră, zâmbeam din adâncul sufletelor noastre.
– Te iubesc!
De dincolo de noi, pe cealaltă parte a eternităţii, străbătând un bulevard, o luminiţă ca o pâlpâire a unei stele, îşi făcea loc printre cuvintele mele „Şi eu te iubesc!”.
Intensitatea pâlpâielii crescuse proporţional cu ritmul bătăilor inimilor noastre. Devenise un tango iar culorile se succedau păstrând nuanţele din sufletele noastre. Blink… blink… blink… era ca un dans orchestrat de un dirijor necunoscut.
Apoi, puţin mai încolo, deasupra unui magazin, un panou cu leduri preluase din mers ritmul. Uitase că rolul lui era să-şi arate prezența şi se lăsase în voia momentului.
Ne uităm amândoi la acest dans sincron şi nici că ni s-a părut ciudat când un panou cu afişaj electronic, a cărui menire de a prezenta timpul dispăruse în neant, se alăturase dansului.
De deasupra noastră, stând ascuns în umbră şi păstrând parcă solemnitatea stării noastre, un afişaj electronic cu semnul pentru farmacii, îşi revenii la viaţă pâlpâind aceiaşi luminiţă.
Ne mutasem în strada goală chiar în mijlocul dansului pâlpâielilor. În orice direcţie priveam, vedeam acel puls al inimii bătând la unison, zeci de panouri electronice ce pulsau odată cu noi.
Călcam cu grijă printre miile de stele desenate de picături fine din ploaia ce reîncepuse timid. Una câte una, luminiţele se înmulţeau şi prindeau contur, completând ordinea paşilor noştrii.
La capătul drumului, acolo unde un afişaj luminos ar fi trebuit să ne arate că se afla un hotel, o inimă crescândă prin jocul luminiţelor, ne invită la iubire. Am privit în jur şi în jurul nostru zeci de inimi pâlpâind ne invitau la iubire.
Am privit-o în ochi şi intuind ce voiam să o întreb, mi-a răspuns.
– Da, sunt sigură! Nu vreau să mai fiu doar mama şi soţie. Vreau să fiu şi eu, femeia care odată ştia ce înseamnă să fi iubită, să mă simt iubită, adorată, de tine. Te iubesc şi te doresc!
Pentru câteva secunde, în urma noastră, luminiţele s-au stins. Doar câteva secunde.