„Când cobori din tren şi vezi priveliştea, uiţi de toate, de drumul greu, de greutatea din rucsac, de faptul că telefonul ţi-a murit chiar când erai în starea de căutând cazare Buşteni, de cine ştie ce altceva îţi trece prin gând în acel moment.
Stau aşa, pierdut, cu ochii rătăcind pe vârfurile munţilor, la pâlcurile de copaci ce orbitează în jurul retinei. Vă spun, nimic nu se compară cu priveliştea unui munte în dimineaţa unei zilei, când soarele se străduie să-şi tempereze arderea”
Erau cuvintele de început ale multor poveşti ale lui. Pentru mulţi, el era vecinul de la unu’ şi era sinonim cu excursia, cu aventura, cu exoticul. Fusese în multe locuri, colindase prin locuri despre care mulţi nu auziserăm, traversase munţi, râuri şi ape mari.
Rar îl găseam acasă şi când îl găseam, convocam de urgenţă consiliul de administraţie al asociaţie de proprietari, într-o şedinţă fulger.
Momeala
Pe la orele dimineţii, cam la câteva zile după ce aflam că venise acasă, trimiteam una bucată vecin cu o hârtie în care imperios i se spunea că prezenţa lui la şedinţa asociaţiei de proprietari este absolut necesară, fiind singurul specialist în acoperişuri. Mormăia ceva de grabă şi de faptul că era în pijamale, dar în final se conforma.
Desigur, noi ceilalţi reprezentanţi ai locatarilor, că erau vreo 15 blocuri şi era cam greu să-i bagi pe toţi în restaurantul Vulturul de mare de la parterul blocului E6 transformată ad hoc în sală de şedinţe, eram deja acolo fierbând de nerăbdare.
Şedinţa
Preşedintele asociaţiei lua o mină gravă, interesată.
– Începem şedinţa cu citirea ordinii de zi. La primul punct, reparaţia acoperişului de la blocul E8. La punctul doi, reparaţia acoperişului de la blocul R2. La punctul trei, reparaţia acoperişului de la blocul… cred că cineva a uitat să pună blocul. Îi dau cuvântul specialistului în acoperişuri, domnul Pseudonim Mirandolin Clementin.
De dragul de a-l asculta, ne abţineam cu greu de la râsete. Cineva dintr-un rând nedefinit, stabilit dinainte, se ridică în picioare înainte ca vecinul de la unu să ajungă să deschidă gura.
– Cum a fost în excursie?
– Ăă! A fost… aşa cum mă aşteptam. Poate mai frumos. Ştiţi voi, nimic nu poţi compara cu strălucirea muntelui când surâde la soare. Ai aşa o stare vecină cu apoplexia şi sora cu orgasmul. Stăteam pe peronul gării din Buşteni şi mă uitam la crucea de pe Caraiman. Nu o văzusem de mult şi mă gândeam că i-a fost dor de mine. Fericirea nu se măsoară în metri pătraţi ci în zâmbete din suflet. Aşa eram eu, stând cu ochii bulbucaţi la priveliştea muntelui.
Dacă vrei să ajungi dimineaţa şi să vezi spectacolul luminii mângâind pe creştet muntele, te pregăteşti temeinic să iei trenul de cu seara spre Buzău, că nu-mi place cu maşina mică nici să stau în dreapta. La Buzău am stat vreo două ore în gară şi m-am conversat cu casiera, că ăştia doi eram în toată gara între 1 şi 3 dimineaţa. Drăguţă doamnă. După două ore de povestit despre frumuseţile ţării, nu mai voia să-mi dea bilet, să mai stau cu ea să-i povestesc.
Partea mai urâtă, dacă pot să-i spun aşa, a fost cu cazarea. Să nu faceţi ca mine să căutaţi cazare în ultimul moment. Luaţi din timp oferte cazare oriunde vă duceţi. Şi dacă puteţi, mai mult, să găsiţi vreo firmă care se ocupă de toate, cazare, traseu, opţiuni. Că oricâtă plăcere aţi găsi într-o excursie, trebuie să-ţi găseşti timp să te gândeşti şi la astea.
Ziua
Aşa că iată-mă în dimineaţa unei zile, cu soarele ce-şi varsă din raze pe versanţii muntelui, colorând în lumină verdele brazilor. Uitasem de toate!
După vreo două ore de privit intens, odată cu grenadierul fără mână din faţa gării din Buşteni, amândoi nişte statui, mi-am adus aminte că trebuie să stau undeva. O noapte, două, poate până mă satur. Ca un făcut, unde sunam primeam acelaşi răspuns „Ne pare rău dar nu mai avem camere”.
L-am lăsat pe grenadier în lumea lui şi, puţin amărât, m-am plimbat prin oraş. Într-un final, o domniţă drăguţă la telefon, mi-a zis că dacă am răbdare până pe la zece seara, se eliberează o cameră şi patru zile pot să stau acolo, că era rezervată după aia. Până la zece seara aveam ce face.
Telecabina e la doi paşi de centru, doar că dacă vrei să ajungi de dimineaţă la doamnele Babele, trebuie să te trezeşti de dimineaţa pe la 6 şi să fi primul la uşa telecabinei. Şi să nu te duci marţi, că marţi telecabinierii fac grătar şi uită de tine.
Cred că se făcuse ceasul unu când am ajuns la doamne. Erau aşa impozante, ca nişte doamne în vârstă care sunt mândre de ele, cum că timpul a trecut peste ele şi le-a înfrumuseţat. Le-am spus frumos „Saru’mana mămăiţelor” şi mi-am văzut de drum spre cruce. Am vrut să mai stau cu ele şi să mă prezint, da’ mă gândeam că vor începe să râdă.
Drumul spre cruce este frumos, vezi toată Valea Prahovei şi vârfurile munţilor răsărind semeţe din ceaţă. Îţi arunci privirea peste tot şi peste tot vezi mâna lui Dumnezeu.
Ici colo câte o turmă de oi rătăcind pe micile vai, un pârâiaş rămas de asta iarna încă acoperit de zăpadă, câte un nor coborând spre tine lăsându-ţi impresia că i-ar place să-l atingi… cam ăsta e drumul. Ochii ţi se ajustează cu greu la frumuseţile naturii iar inima îşi stăpâneşte cu greu bătăile.
Aş fi stat acolo până pierdeam noţiunea timpului, da’ ultima telecabina cobora la 4 jumate iar eu nu mai sunt tânăr să gonesc pe cărări în jos.
Ursul
Cum cobori de la telecabină, mai mergi preţ de o gogoaşă şi trei fursecuri şi dai de drumul spre mănăstirea Buşteni. După ce urci vrei câteva sute de trepte, găseşti mănăstirea că e cel mai bun loc de odihnă şi reculegere. Şi am stat, atât cât soarele a stat şi el pe cer. Am stat pentru că locul te îmbie la smerenie şi reflexii. Am stat până când stelele au încoronat cerul.
Abia atunci am observat că în jurul meu nu mai era nimeni. Până şi călugării se retrăseseră în chilii. Ceasul nu era mai mult de 8 jumate şi nici pe drumul de întoarcere nu am găsit pe cineva să schimb o vorbă. Oraşul parcă intrase într-o stare statică. Doar luminile maşinilor ce treceau în viteză, stricau din liniştea apăsătoare ce cuprinsese oraşul.
Magazinele îşi strânseseră storurile, parcurile erau goale, restaurantele îşi lăsaseră doar lumina de veghe aprinsă şi nici ţipenie de om pe străzi.
M-am aşezat pe o bancă, undeva într-un părculeţ pe lângă primărie şi stăteam să-mi odihnesc picioarele. De undeva de sus, de la vile, un mormăit mi-a atras atenţia. Am gândit atunci „Hai, că doar n-o fi ursu’!”
Mormăitul se apropia de mine şi de departe am văzut o siluetă ce gonea pe stradă de sus, exact spre mine. Stăteam în cumpănă, să fug, să nu fug?! Am fugit. Nu ştiu în ce direcţie am fugit, da’ am fugit. Mai aruncăm câte o privire în urmă, să văd dacă e acolo dar ştiam că e, că-i auzeam mormăitul şi apăsarea grea. Nu ştiu cât am fugit, că la un momentdat răsuflam greu şi când m-am uitat în urmă, ursul la fel. Scosese limba şi i se bălăngănea în toate direcţiile. Îl vedeam din ce în ce mai aproape.
Atunci mi-a sunat telefonul. M-am gândit să mă opresc, să nu creadă domniţa de la celălalt capăt că fac ceva. Aşa că m-am oprit. Mă sprijineam de un stâlp, respirând cu greutate, cu o mână şi cu cealaltă i-am făcut semn ursului să ia și el o pauză. Era şi el obosit şi cred că a găsit pauza benefică. Se aşezase în fund şi cu limba scoasă mă privea curios.
Am răspuns la telefon. Domniţa mă anunţa că s-a eliberat camera şi că pot să vin. Apoi m-a întrebat pe ce nume să facă închirierea camerei. I-am spus cu voce tare, Pseudonim Mirandolin Clementin.
Când a auzi matahala aia păroasă numele meu, a bulbucat ochii la mine şi s-a pus pe un râs de credeam că o să crape. Se tăvălea pe spate şi râdea.
Încheiere
Şedinţa s-a terminat fără încheierea vreunui proces verbal, că nimeni nu mai era în stare să completeze vreo hârtie. Eram ocupaţi cu râsul în hohote.
1 thought on “Căutând cazare Bușteni”