Stau la etajul 4. Nu departe de centrul oraşului, de unde încep casele să răsară. Din dormitor văd în fiecare seară apusul. Iar fiecare apus are frumuseţea lui.
La etajul trei, nu stă nimeni. Adică nu că nu ar exista etajul trei, ci aşa s-a nimerit, ca toate apartamentele de la etajul trei să fie nelocuite. O perioadă a locuit cineva, în diagonală cu mine, da’ de vreo doi ani s-a mutat la casă, aşa că etajul trei este un etaj bântuit de fantome. Câteodată auzim scârţâituri pe scara venind de la etajul trei şi ne băgăm mai tare sub plapumă.
Vara este ok. Geamuri deschise, soare cât cuprinde, de dimineaţă până seara bate în neştire în geamuri şi pereţi, vreo 35 de grade în casa de am ajuns să stăm în chiloţi chiar şi când mâncăm. Tot am zis că iau vara viitoare un aer condiţionat, că vecina de la etajul 4 de la blocul de vizavi, m-a oprit odată pe stradă şi mi-a arătat obrazul, că nu-i frumos să stau fără chiloţi în balcon, că are copil mic, că nu mai poate să iasă în balcon la ea, că-i apar eu în imagine cu fundul gol. De atunci port chiloţi.
Iarna în schimb, e mai greu. Mai întâi am izolat intern cu un rând de poliester expandat… îmi place cum sună, de aia îl scriu, în speranţa că o să fie de ajuns, că oricâtă căldura aş băga în el, tot se simte frig.
După câţiva ani, tot văzând în jurul meu cum vecinii se izolează, m-am gândit să o fac şi eu. Extern. Nişte băieţi drăguţi, alpinişti utilitari, s-au întins pe pereţi şi l-au făcut mai gros cu 10 centimetri de poliester extrudat. Sau expandat, nu mai ştiu sigur.
Când au terminat, deja mă gândeam că voi sta în chiloţi şi iarna. Mă vedeam bălăngănindu-mă în balcon cu un şnuruleţ la fund, fumând o ţigară şi privind sfidător la trecătorii de jos.
Dar, surpriză! Când a venit iarnă, tremuram ca varga pe balcon, cu ţigara în colţul gurii şi mă uitam la vecina de vizavi, cum întindea rufele doar într-un neglijeu. Voiam să-i bat obrazul, cum mi-a făcut ea, da’ parcă îmi plăcea priveliştea şi nu voiam să o stric.
Cu toată izolaţia internă şi externă, stăteam într-un pulovăr gros şi cu nişte pantaloni de schii în faţa calculatorului. Cu greu reuşeam să articulez tastatura, câteva litere pe minut, că era cam greu să scrii cu mănuşi în mână. Două perechi. Când veneau musafiri, îi rugăm să stea cu cojoacele pe ei.
Ce să mai scrii, ce să scrii?! Aproape că se puneau ţurţuri pe monitor şi îi lingeam aşa, doar că nu puteam să scriu.
Aveam tot timpul o stare recalcitranta, vedeam numai stalactite şi stalagmite în jurul meu, eram pus pe hartă, nimic nu-mi convenea, pentru că nu-mi puteam etala degetele pe tastatură, că rămâneau lipite de taste.
Azi aşa, mâine aşa, până când soţia sătulă de hachiţele mele, m-a anunţat cu un glas victorios, nelănsându-mi timp să reacţionez.
– Vezi că am chemat un băiat de la termografie clădiri, să ne sfinţească casa sau să scoată nebuniile din tine. Din două, cel puţin una se va întâmpla.
– Păi şi ce face băiatul ăla?
– Se uită chiorâş la tine, zice nişte psalmi şi te linişteşte.
Râdea la mine şi încercam şi eu să râd, da’ îmi îngheţa zâmbetul pe buze.
– O să vină cu un termograf, tămâiază casă şi o să trimită acatiste la firma la el, să ne spună pe unde scapă căldură. La primăvară, ne apucăm de treabă şi o facem să fie călduroasă.
– Da’ ce-ţi veni ţie să chemi exorcizatorul?
– Păi tu crezi că mai rezist cu tine în halul ăsta? Aia nu-ţi place, ailaltă nu-ţi place, nu mai ştii să zâmbeşti, nu mai ştii că ai o femeie lângă tine… cine crezi că te mai suporta mult? Nu am mai făcut şi noi dragoste de asta vară. Şi d-abia suntem în decembrie! Plus că dacă eşti cuminte, o să ne dea şi un certificat energetic, o ţidula d-aia în care ne spune cât de bine ne păstrăm căldura. Şi nici nu-ţi ia mult la preţ pentru certificatul energetic.
Încălzit oarecum la gândul că preţul certificatului energetic nu este mare, m-am ghemuit mai tare între sânii ei, mari şi călduroşi. Mă ţine strâns între ei şi mă mângâia pe creştet.
– Hai, nu fi trist, că am glumit cu starea ta! Te iubesc aşa cum eşti!
