Aflat în mijlocul staţiunii Poiana Braşov, oferind o vedere clară spre munte din toate camerele, întru bucuria ochilor şi a minţii şi întru relaxarea totală, Hotel Royal era gazda perfectă şi locaţia ideală pentru evenimentul mult aşteptat de toţi membrii clubului. Salonul imens cu o capacitate de 120 de locuri, a fost exact ceea ce căutam pentru cei 60 de invitaţi la Congres.
A fost relativ simplu, imediat după ce am fost desemnat ca responsabil cu organizarea Congresului, să caut un salon pentru evenimente în Braşov. Hotel Royal a fost prima opţiune afişată pe internet când am combinat cele două cerinţe, cazare în Poiana Braşov şi salon pentru evenimente. Nici că se putea mai bine!
Vizita locaţiei mi-a adus satisfacţia că am ales cel mai bun loc pentru desfăşurarea evenimentului. Facilităţile locului, meniul diversificat şi opţiunile de distracţie de după eveniment, completau magistral alegerea făcută.
Personalul hotelului a fost foarte receptiv la doleanţele mele, primite prin mail de la membrii clubului şi au fost pe deplin îndeplinite. Exteriorul cu o terasă generoasă, dotat cu grătar pentru cei cu gusturi fine, parcarea gratuită în fața hotelului, zonă de joacă interioară pentru copii cât şi pentru adulţi, erau doar câteva din doleanţele deja îndeplinite de locaţie. Tot ce mai rămânea era să ne simţim bine. Şi asta s-a şi întâmplat!
Eram mândru de alegerea făcută şi doar starea de bine dată de prezenţa în hotel, m-a făcut să nu am emoţii prea mari în prima zi de congres când membrii din toată ţara, se prezentau rând pe rând la intrarea în hotel. Ne salutam, ne îmbrăţişăm, iar doamnele primeau câte un pupic discret pe obrăjori. Protocolul urmă o regulă simplă, toţi trebuiau să salute gazda organizatoare reprezentată printr-un domn îmbrăcat în frac şi mănuşi albe şi pe cel ce a făcut acest moment posibil. Adică eu.
Deasupra intrării, un banner le ura un bun venit călduros tuturor membrilor Cluburilor de Mimica şi Alte Gesturi Inutile din toată ţara, la primul Congres Al Mimicii. Sloganul ales a fost unul sugestiv „Tăcerea e de aur”.
În invitaţiile trimise către celelalte cluburi, se trecuse menţiunea că cel ce vă scoate primul cuvânt, se va ocupa de nota de plată.
Probabil cel mai fericit şi în acelaşi timp contrariat, a fost reprezentatul hotelului, cu frac și mănuşi albe, care cred că nu primise în toată viaţa lui atâtea zâmbete şi îmbrăţişări. Degeaba încerca să le spună „Bine aţi venit la hotelul nostru!”, în speranţa că primeşte un răspuns. Tot ce primea erau zâmbete, îmbrăţişări şi mâini ridicate de bucurie. Unii mai curajoşi îl ciupeau de obraji şi îl băteau pe spate prieteneşte.
Le-am explicat tuturor, prin semne, arătând spre ceasul din lounge, că prima conferinţă despre efectele tăcerii asupra psihicului, va avea loc peste o oră. Ca să înţeleagă mai bine că au timp destul pentru despachetat şi aranjat, mă dezbrăcam de fiecare dată de câteva haine, ramând în chiloţi şi mimând lipsa grijii.
Seara a fost momentul de glorie al unei zile încununate cu succes. Pe micul podium amenajat într-un colţ de salon, cei ce au dorit să-şi exprime mulţumirea şi să ne explice despre efectele tăcerii, au ţinut discursuri înflăcărate. Mimica a fost una spectaculoasă, „cuvintele” pline de patos şi „frazele” alambicate exprimate prin dansul mâinilor şi al feţei, erau spre deliciul celor prezenţi. Chipurile schimonosite uneori de dificultatea exprimării, făceau totuşi să curgă râuri de aplauze, chiar dacă la final, epuizarea momentului îi provoca pe „vorbitori” să ridice degetul mijlociu spre sală. Izbucneau alte aplauze şi zâmbete.
Masa a fost servită într-o tăcere totală, ceea ce-l făcea pe ospătar să bage capul în salon din când în când, să verifice dacă mai e cineva acolo. Când cineva dorea să-l „strige” pe ospătar, aruncă o bucată de pâine spre el. Acesta se întorcea şi supărat exclamă, „Care ai aruncat ma’?!”. Toţi întindeau mâinile spre cel ce aruncase. Acesta, în cel mai calm mod posibil, îi arătă meniul sau paharul de apă gol. Din exces de zel, unul a aruncat o furculiţă exact în partea moale a posteriorului ospătarului. Un ţipăt scurt a zguduit salonul şi eram gata gata să-i spun că nota de plată îi revine în totalitate. Apoi mi-am adus aminte că personalul hotelului are voie să vorbească.
Retragerea în cameră a fost solemnă, parcă asistam la un cortegiu funerar. Încercăm din tot sufletul să le insuflu o notă de voioşie, îmbrăţişându-i pe rând şi urându-le somn uşor, lipind palmele şi apropiindu-le de obraz. Nani nani, somn uşor!
Am înţeles acestă stare de uşoară supărare din partea lor, când am primit un mesaj de la unul dintre ei. Erau supăraţi că nimeni încă nu scosese vreun cuvânt.
Dar din punctul meu de vedere, evenimentul a fost un succes. Gazdele s-au purtat admirabil, invitați au fost mai mulțumiti decât au putut arăta, locaţia a fost cea mai potrivită şi cu şanse mari să găzduiască ce-a de-a doua ediţie a Congresului, de anul viitor.
