Parcul

Sunt zile în care îţi doreşti o oarecare linişte, zile în care singurul lucru pe care-l simți este să fi tu, doar tu şi natura.
Într-una din aceste zile, am cutreierat oraşul în căutarea unei oaze, un loc în care să-mi aducă liniştea. Două din cele trei parcuri ale oraşului s-au dovedit a fi una cu oraşul. Lumea pestriţă colora verdele parcurilor, transformându-le în curcubeie cu prea mult zgomot.
Un singur parc rămăsese, unul destul de departe de centru ca să fie atât de frecventat ca celelalte două. Şi într-adevăr, locul nu amintea deloc de zbuciumul oraşului. Câţiva copaci ce transformau umbra în desene pe asfalt, câteva bănci roase de vreme, alei pustii… era locul în care îţi putea găsi o linişte, chiar şi pentru câteva minute.
Treceam atent printre umbre, ocolindu-le corona. Într-un colţ pe o bancă, pe o alee ce se întretăia cu lumina, un domn citea o carte. Purta o bluză puțin pe gât, toamna încă păstra din căldura verii şi o mai expunea din când în când, peste care aruncase o geacă de bărbaţi scurtă. O pereche de blugi cu urme de uzură la modă, îi completa garderoba. Îi dădeau un aer tineresc.
Paşii m-au îndemnat să trec pe lângă el. O privire aruncată pe chipul lui m-a făcut să mă opresc. Culoarul de lumină ce-i făcea chipul să strălucească, îmi dezvălui ceea ce observasem la prima vedere. Era el. M-am apropiat de el şi cuvintele au început să curgă. Mai întâi line.
– Eşti chiar tu, nu-i aşa?! Nu mă îndoiesc de răspunsul tău, eşti chiar tu!
– Da, eu sunt.
– Ce bucurie, să vin să te găsesc chiar aici! Nu mă gândeam când am călcat pragul parcului, că voi avea ocazia să te văd. Sunt atât de bucuros, că-mi bate inima mai repede. Am ascultat toate melodiile tale, am crescut cu ele, mi-au fost ca o umbrelă pentru vremuri grele… şi acum, acum te văd aici, în carne şi oase, respirând acelaşi aer verde! Nu-mi vine a crede ochilor…
– Domnule, vă mulţumesc, dar aş avea rugămintea să pot sta aici şi să citesc în linişte. Sunt toată ziua asaltat de fani şi cu greu găsesc un minut de linişte.
– Da, da, mă ierţi că am dat buzna. Doar voiam să-ţi mai spun că sunt cel mai mare fan al tău. Mai mare decât Vasile, vecinul meu de la doi. Dacă te întâlneşti cu el şi va spune că e cel mai mare fan, să nu-l crezi. Că l-am pus să-mi spună versurile de la „Amintirile”, când l-am primit în fan clubul meu şi a încurcat ultima strofă. Suntem doi acum în fan club. Să vezi când îi voi spune că te-am întâlnit! Nu acum, că acum e plecat la Fălticeni, la soră-sa…
– Domnule, vă rog!
– Gata gata, am înţeles! Lectură plăcută!
L-am lăsat să-şi găsească pacea şi liniştea în lectura cărţii şi mormăiam pe drum fericirea ce dăduse peste mine.
„Ntz ntz ntz… chiar el!”
A doua zi am trecut pe la Vasile, să-i spun marea veste. Tocmai sosise de pe drum şi a făcut ochii mari când i-am spus.
– Nu si poati! Ai du-te d-ași! Chiar iel?!
– Da, Vasile!
– Oăi, da’ şî ferișiri pi tine! Pi mini di ce nu cade aşa pleașcă?
– Păi dacă vrei, da’ să nu-l ostracizezi, îl poţi găsi în parcul de la marginea oraşului. Stă pe bancă şi citeşte.
– Niegreșit o să trec pi acolo, mai pi poimâini, că acu’ sunt într-o relaţie cu vinu’ di la ţară.

Stăteam aşa, gânditor şi mă treceau gânduri sute. Mă tot întrebam unde a găsit ţinuta aia tinerească. Drept e că nici eu nu mai sunt aşa tânăr, trec ani, da’ câteodată mă trec fiorii adolescenţei. Măcar prin haine să păstrez din ea.
Văzusem ceva pe Answear, care s-ar apropia cu ceea ce purta când l-am întâlnit, aşa că am intrat direct acolo. Nu, nu cred că era din colecţia de sacouri bărbaţi, deşi mi-ar fi stat perfect cu un sacou. Visam şi eu!
Da da, o bluză puţin pe gât, o geacă Tommy Jeans şi nişte blugi, începeau să se apropie de el.

Şi preţul era potrivit, 599 lei.

După câteva zile, timp în care a sosit şi geaca, paşii m-au purtat din nou spre parcul de la marginea oraşului. Îndrăznisem să fiu tânăr cu ţinuta aleasă, mă simţeam tânăr şi, chiar mai mult, simţeam o apropiere faţă de el, încercând să-i imit aerul tineresc. Mă pusesem pe o bancă în lumina toamnei, deschizând cartea ce o purtam la mine, la pagina 15. Pentru că soarele îşi dădea silinţa să strălucească, mi-am pus ochelarii de soare.
Doar când ajunsese la câţiva paşi de mine, l-am văzut pe Vasile. Se oprise la distanţă şi privea cu ochii mari.
– Laurenţiu, Laurenţiu Duta?!