Soarele se mai ţinea în câteva raze când ajunse la bar. Era linişte, doar câţiva muşterii ce rămăseseră de la ultima dezbatere de ieri, fumegau pe marginea alegerilor în agonia aburilor.
Se pusese la o masă aproape de bar, lângă Haralambie, să nu fie nevoit să ţipe prea tare după el. Rămăsese cu o durere-n gât şi o inflamare mascată de la ultima dezbatere.
– Bună seara, Nea Marine! Ce-ţi aduc?
– O cinzeacă, Haralambie, o cinzeacă pentru început.
Glasul răguşit îl făcu pe Haralambie să vină la masa lui.
– Da’ ce-ai păţit?
– Nu prea pot să vorbesc aşa că o să dau mai mult din cap.
– Auzi nea Marine, poţi să ţii un secret?
– Îhî!
Haralambie se ridică în picioare, se uită în jur, în stânga, în dreapta, chiar şi sub masă, unde Marcel moţăia specific, cu boticul pe labe.
– Ce-ţi spun, este de importanţă capitală naţională. Doar lu’ mata pot să spun asta, doar la urechile lu’ matale trebuie să ajungă această informaţie.
Nea Marin îl ascultă atent şi se uită şi el în jur. În stânga, în dreapta, în spate… în spate îl recunoscu pe Trandafir, care de la dezbatarea de ieri, rămăsese pironit strângând la piept crezul partidului. Îşi ţinea capul aşa, a răzmeriţă, pe spate, cu gura deschisă, curgând din el cuvinte neînţelese şi câteva picături de salivă şi cu un braţ atârnându-i pe lângă corp. Nu era sigur dacă zgomotul ce venea de la el era sforăit sau doar i se părea.
– Ascult Haralambie, că ai stârnit curiozitatea într-un om bătrân.
– Bre nea Marin, mai serios ca acum nu am fost nici când am zis „da” în fața lu’ popa Desmond. Fi atent aici! Sunt spion!
Nea Marin se mai uita odată în jur să fie sigur că nu a auzit nimeni, apoi cu o figură maltratata de mirare, îl întrebă.
– Ce eşti?!
– S…p…i…o… n! Ştiu că nu mă crezi, nea Marine, da’ sunt spion cu acte în regulă. Am şi telefon!
– Şi eu am, ma’ Haralambie, da’ asta nu mă face spion.
– Da, da’ pe a lu’ matale nu sună Bosley.
– Deja te întreci cu glumă, Haralambie. Dacă vreau să văd un film de acţiune, mă duc pe 29 noiembrie la premiera filmului Îngerii lui Charlie, nu o să stau să te ascult pe tine, cum îmi povesteşti ce visezi. Mai văd şi frumuseţi! De pildă pe Kristen Stewart. Ştii că-mi place la nebunie de ea. Ce era în sticla aia de ai băut mai devreme?
– Doar apă, nea Marine, că trebuie să fiu treaz pentru următoarea misiune, care o să fie în seara asta.
– Marcele, scoala tata să mergem, că Haralambie s-a defectat.
– Stai Nea Marine, să-ţi explic. Ştii că în vară am făcut nişte cursuri de karate prin corespondenţă. După vreo 10 lecţii citite eram atât de încrezător în mine, încât acum o lună, am fost la oraş şi am dat examen la oficiul poştal. Când am plecat de acolo, era spre înserat şi drumul trecea printr-un gang. Întunecat gang! Unde spui matale, că trei bărbaţi se tot chinuiau să ia ceva de la o domnişoară. Apăi mă ştii samaritean şi, cum tocmai absolvisem cursul cu brio, conform dirigintei postei care rămăsese impresionată de capacitatea mea de reacţie încât a rămas uimită vreo 5 minute, am sărit în ajutorul domnişoarei. Cu doi pumni şi o lovitură de picior fulgerătoare, i-am lăsat pe cei 3 laţi. Domnişoara mi-a mulţumit sărutându-mă pe obraz şi până să-i spun ceva, ţuşti, p-aci ţi-e drumul! Am apucat doar să văd că ţinea în mână un pachet măricel.
Când am ajuns acasă, tot auzeam un ţârâit. Când mă uit în buzunarul de la pantaloni, ce să vezi! Un telefon!
Maricica a început să mă boscorodească, că nici bine nu ne-am luat şi mă caută femeile, că mi-am luat telefon cu cartelă de care nu ştia ea! Am răspuns. A încercat mai întâi să-mi vorbească în engleză, da’ i-am spus că nu ştiu. Apoi, cred că avea un fel de translator vocal, mi-a spus că îl cheamă Bosley şi că îmi mulţumeşte pentru felul în care i-am aranjat pe cei trei şi am ajutat domnişoara. Am dat pe speaker, că stătea Maricica lângă mine ca un vulcan în clocot. Apoi m-a întrebat dacă sunt interesat de un job de spion în agenţia lor. Maricica a râs de s-a prăpădit, de era să spargă veioza aia de ne-ai dat-o la nuntă. După ce s-a liniştit Maricica şi s-a dus la bucătărie să pună de un ceai, că-i dăduseră lacrimile, nea Bosley a continuat. Cică dacă sunt interesat, trebuie să trec nişte probe să vadă adevăratele mele capabilităţi -nu te speria nea Marine, Bosley m-a învăţat cuvântul ăsta- şi că voi face totul pentru interesul acestei ţări, că agenţia lor are o subsidiară, un fel de aripă tânără, în capitală. Iar remuneraţia va fi pe măsură. La misiuni se vor plăti orele suplimentare. Am acceptat, nea Marine, ce să fac?! Să stau pe salariul minim la Grigore şi nu văd mai nimic din bani, că mi-i ia Maricica?! Mi-a mai spus că o să fiu coleg cu încă trei fete şi că echipa va face parte din Îngerii lui Charlie. Bine că plecase Maricica, că dacă auzea partea cu trei fete, nu mai eram spion. Poate doar cel mult pion.
– Şi ce probe ai dat, Haralambie?
– Câteva probe sportive, să vadă condiţia fizică, apoi m-am încăierat cu vreo 4 de-ai lor până au început să strige după mama lor, nişte teste scrise pe care nu le-am înţeles că erau în engleză. La final a apărut şi Bosley, care mi-a urat bun venit în echipă. Mi-a zis că testul nu s-a terminat, că încă sunt în perioada de probă şi un ultim test va fi hotărâtor.
– Ce test?
– Îl ştii pe Gligă a lu’ Smaranda?! Îl ştii, că doar stă la două case de mata. Trebuie să-l urmăresc în seara asta, că are de gând, aşa mi-a zis frati-său ieri, după vreo 10 beri se lauda cu asta, să dea o spargere la Fabrica de Nutreţuri şi să fure… E târziu nea Marine. Trebuie să plec.
