Carte cu emoție

Cei de la carte cu personalitate mi-au dat ocazia să fac o analiză a cadourilor date de-a lungul vieţii.
A trebuit să intru adânc în lada cu amintiri să găsesc ceva. Am ajuns la uimitoarea concluzie că nu-mi place să fac cadouri.
Cu greu am găsit în trecutul meu momentul ultimului cadou oferit, o pereche de cercei pentru soţie. Şi-a făcut cruce când a deschis cutiuţa şi s-a uitat înăuntru. Mi-a pus mâna pe frunte şi m-a întrebat „Ai păţit ceva, eşti pe moarte?”
De la acel moment au trecut cred că vreo 9 ani.
Până azi când am văzut reacţia băiatului când a deschis cartea cu numele Alex, nu am crezut că un cadou personalizat, o carte personalizată, poate aduce atâta bucurie. Se uita la mine cu coada ochiului când a găsit cartea pe măsuţa lui şi mi-a spus „Ştiu despre ce e vorba. Te-am văzut când ai dat comanda”. „Deschide-o, măcar!”

Pe măsură ce citea, obrajii i se îmbujorau. Când a terminat, a închis cartea şi m-a îmbrăţişat şi cu ochii uşor umezi mi-a spus, „Mulţumesc, tati!”. „Să nu uiţi că tu eşti cel mai frumos cadou pe care viaţa ni l-a oferit”. Apoi ne-am hlizit amândoi, unul la celălalt. Nu-i aşa că viaţa e frumoasă?!

Poate dacă aş face cadouri, sigur nu aş oferi săpun şi frânghie cuiva cu tendinţe depresive.
Până voi învăţa iar să ofer cadouri materiale, îmi vin în minte două momente din viaţă, care mi-au întărit sentimentul că viaţa îşi are secretele ei, drumuri pe care călcăm inconştienţi, căi care în final valorează cât un cadou imens.
În urmă cu vreo 10 ani, activam pe un forum. Era o atmosferă plăcută, se scria la unison, se râdea la grămadă, se spuneau glume cu fadroma. În fiecare seară, printre cei online, era un profil de femeie care nu scrisese niciodată. Doar citea. Nu ştiu ce m-a împins să-i trimit mesaj, un mesaj în care o întrebam de ce nu participă la discuţii. Nu ştiu cine era, nici măcar certitudinea că era femeie nu o aveam, cu toate că numele profilului făcea trimitere la asta. Nu mi-a răspuns. Citise mesajul, ca şi acum în messenger, exista bifa că mesajul a fost citit, dar nu era nici o reacţie.
A doua zi i-am trimis iar mesaj. De data asta am scris despre vremea frumoasă de început de toamnă. La fel, nici o reacţie. Timp de o lună i-am scris în fiecare zi. Mesaje uneori scurte, alteori lungi despre orice, cuvinte care veneau neforţat, cuvinte care aveau curgerea plăcutei frumuseţi. Nu mă mai interesa că nu-mi răspunde, doar scriam.
În prima zi în care nu i-am mai scris, s-a întâmplat să nu pot, mi-a trimis mesaj. Mă ruga să nu mă opresc din scris.
După încă o lună în care i-am scris în fiecare zi, am primit un mesaj de la ea.
Era un mesaj de mulţumire pentru toate mesajele pe care i le-am trimis. Îi murise soţul cu trei luni în urmă şi simţea că universul şi-a bătut joc de ea şi că nu-şi mai găseşte locul în acestă lume. Rămăsese singură, iar singurul lucru pe care-l aştepta în fiecare zi, era să-mi citească mesajul, singurul lucru care o ţinuse pe linia de plutire.

Avem o pereche de prieteni. Când le-am făcut cunoştinţă, acum vreo 20 de ani, a fost pentru ei dragoste la prima vedere. Viaţa şi-a urmat cursul normal, s-au căsătorit, au făcut un copil şi tot ce decurge din asta. Ca orice căsnicie, există şi momente în care îţi vine să-ţi iei tălpăşiţa şi să cutreieri lumea.
Cred că era anul trecut, prin vară. M-a invitat la un mic şi o bere. Avem un local care serveşte cei mai buni mici din oraşul nostru mic şi îndesat. Avea o față tristă şi parcă era cu mintea cutreierând prin nori.
L-am întrebat „Ce-ai păţit Miti?”. Cu o mină serioasă mi-a spus, „Nu mai pot mă’ Gi, nu mai rezist. Vreau să mă despart. Aseară ne-am certat rău şi sunt hotărât. Şi ea e hotărâtă ca fiecare să-şi vadă de viaţă, separat”.
Urăsc să-i spun unui om ce să fac, să dau sfaturi pe care apoi să nu le asculte. Deseori oameni te pun în situaţia de a-ţi cere sfaturi şi dacă nu le spui ce vor să audă urechea lor, e ca şi cum ai vorbi la un ecran albastru.
„Bă’ Miti, tu crezi că există căsnicie perfectă? Crezi că există un manual de cum să-ţi trăieşti viaţa lângă o femeie? Chestia că nimic nu te pregăteşte înainte, să-ţi spună cum să faci sau ce să faci sau cum să spui. Totul este o necunoscută şi cred că şi asta-i frumuseţea unei căsnicii. Nu te uita la noi, că din afară aşa se vede. Zâmbim frumos, ne vorbim frumos, da’ şi noi am avut certuri. Când mă supără doamna mea, trei zile nu vorbesc cu ea. Când vrea să ne împăcăm strigă la mine „Hei mutule, mai eşti supărat?!”. Dar, asta-i căsnicia! Bune, rele, ne-am promis că o să fim unul lângă celălalt toată viaţa.”
A doua zi m-a sunat şi mi-a mulţumit. Sau a vrut să-mi mulţumească, că simţeam asta în glasul lui. Imediat după ce ne-am despărţit de la mici, s-a dus acasă şi s-au împăcat. Atât de bine s-au împăcat, că au zguduit blocul de câteva ori.

Hm! Stau şi mă întreb dacă nu cumva şi acum, ofer cadouri de care nu sunt conştient! Poate şi voi o faceţi.  🙂

Pentru SuperBlog2019