Dulce catifelare

A venit iarna. Nu ştiu exact ce implică asta, dar ştiu că soţia intră în fibrilaţii imediat ce toamna îşi ia rămas bun de la noi. Încă de prin octombrie, se precipită, se agită şi intră într-o stare de bulversare. Ştie doar că trebuie să-şi protejeze pielea, să protejeze micul ecosistem al pielii, unde, după cum mi-a spus ea, trăiesc milioane de bacterii. Când mi-a spus asta, m-am uitat la ea şi am întrebat-o dacă doar le ele, la femei, trăiesc aceste bacterii, că eu nu simţeam nimic, nu vedeam nimic pe pielea mea bătătorită şi uscată, cu câteva crăpături pe ici pe colo.
– Nimic nu ştii! Bacteriile ajută la protejarea pielii şi la menţinerea sănătăţii ei.
– Adică sunt bacterii de treabă? Parcă le şi văd în pauza dintre bătălii cu duşmanii pielii, stând picior peste picior, cu o ţigară în ce or avea ele, pufăind satisfăcute că au protejat pielea. „Auzi soro, mi-a plăcut cum l-ai placat p-ăla!”
– Râzi tu cât vrei, dar de două săptămâni folosesc de la Gerovital Plant, un ser nou cu o formulare fluidă, care se absoarbe uşor în piele, un Booster Vitalitate şi Strălucire Microbiom Perfect. E un produs 100% românesc, că tot mă băteai la cap să sprijinim industria autohtonă, are tot ce natura ne poate oferi, având doar ingrediente de origine naturală, hidratează pielea, o face strălucitoare, pe lângă faptul că o protejează. Iarna asta nu-mi mai fac griji că-mi va crăpa pielea. Uite, pune mâna! Zi și tu, parcă  invocă puterea naturii!
Într-adevăr, pielea mâinii ei era catifelată şi mirosea a primăvară şi flori de câmp. I-am trecut degetele peste obrajii mei şi am simt mici fiori de delicateţe.
– Acum nu mai râzi?!
Am plecat de lângă ea bălmăjind oareşce cuvinte senzuale.
A doua zi, am profitat că plecase la servici şi m-am furişat în colţul ei de frumuseţe.
– Deci tu eşti crema minune?!
Nu mă aşteptam la minuni, să-mi crească numărul de bacterii sau să-mi facă pielea de pe mâini ca fundul unui bebeluş, da’ după vreo săptămână în care pe ascuns m-am dat în fiecare zi cu ea, simţeam o revigorare. Mă mângâiam singur pe faţă şi existau diferenţe. În alte dăţi aproape că-mi zgâriam pielea de faţă cu bătăturile, iar acum, îmi plăcea să simt catifelarea pielii de pe mâini, pe chipul brăzdat de vreme. Adânciturile crestăturile din piele se acopereau câte un pic în fiecare zi, simţeam o stare plăcută iar când o priveam insistent, puteam să văd mici sclipiri din strălucirea ei.
Azi am făcut un drum in oraşul mai mare decât al nostru. Luasem un mijloc de transport în comun, un autobuz din acelea noi băgate de primărie. Era un pic aglomerat, toate scaunele erau ocupate şi câţiva călători stăteau în picioare. Îmi găsisem un loc, lângă uşa din mijloc şi mă ţineam de o bară, pentru cele câteva staţii pe care le mai aveam de parcurs.
La început am crezut că sunt bacteriile, ce lansaseră o ofensivă împotriva frigului de afară, suportat cât am aşteptat autobuzul. Dar parcă bacteriile nu sunt atât de insistente. Simţeam o uşoară mângâiere ce curgea pe spatele palmei. Vârfuri de degete se plimbau nestingherite pe pielea mea. Atingeau, adulmecau pielea şi cu buricele degetelor luau mostre din pielea mea. M-am uitat cu coada ochiului mai întâi, spre continuarea celor două degete. Apoi, pe măsură ce în câmpul meu vizual apărea posesorul celor două degete, simţeam cum mă cuprinde o stare ciudată, o stare în care voiam să o iau la fugă.
Posesorul celor două degete era un tânăr. Avea o eşarfă la gât, roz. Ochii parcă şi-i dăduse cu rimel, de un negru orbitor şi zâmbea pe toată suprafaţa chipului. Un zâmbet, uşor lasciv. Am apucat să-l aud cum strigă la mine, în timp ce coboram în viteză la prima staţie.
– Ai pielea catifelată! Îmi place!

Pentru SuperBlog2019