Aeroport. Ora 14 şi ceva. Afară erau vreo 0 grade iar puţina zăpadă de azi noapte lăsase câteva pete albe, făcând şi carosabilul puţin umed. Stăteam cu un o hârtie în mâna la ieşirea pasagerilor, pe care scria Abejide Malik.
Nu ştiam nimic despre ea, în afara faptului că timp de o săptămână vom fi colegi, eu în calitate de îndrumător.
De curând, societatea s-a gândit că o extindere a afacerii prin exportul de produse într-un spaţiu vast încă neexplorat, cel african, nu poate fi făcut fără o bună cunoaştere a produselor noastre. De aceea, timp de o săptămână, o angajată a biroului deschis în Douala, avea să petreacă învăţând despre noi, chiar de la sursă.
Cum necum, am fost numit însoţitorul şi profesorul ei, începând de la aeroport, până în clipa în care avionul va decola cu destinaţia Camerun.
Oamenii treceau pe lângă mine cu bagaje, uşor înfofoliţi, pregătindu-şi fularele şi hainele groase pentru frigul de afară. O bătaie pe umăr m-a făcut să tresar. Lângă mine, o doamnă de culoarea diamantului negru, tremura ca varga. Până şi vocea îi curgea ca un pârâu îngheţat, în cascadă.
– I am Abejide Malik.
Doar strălucirea din ochii mari verzi, mai rămăsese din ea. Mă uitam la ochii ei, apoi la ţinută. Iar la ochi… şi iar la ţinută. Purta o cămăşuţă verde peste un tricou deschis la culoare, o pereche de blugi subţiri, iar în picioare avea o pereche de sandale. Cred că nu o informase nimeni despre vremea de aici şi venise pregătită ca de vară.
– Come with me, please!
Am apucat-o de mână şi mai mult am tras-o târâş spre cel mai apropiat restaurant/bar, unde era puţin mai cald decât pe holurile aeroportului.
– Stay here! I will return soon.
M-am dezbrăcat de geacă şi i-am acoperit umerii şi spatele cu ea şi am fugit repede la maşină. Era unul din acele momente în care spui că unii au noroc de când se nasc. În maşină aveam o geacă de iarnă şi o pereche de botine comandate pentru sora mea, de pe Answear.ro. Voiam să i le fac cadou de Moş Nicolae. Cred că va trebui să mai fac o comandă.
M-am întors cât am putut de repede. Îşi comandase un ceai fierbinte şi uşor uşor, chipul ei căpătă o nuanţă veselă. Sau poate era de la limpezimea ochilor ei mari verzi, nu eram sigur. Dar văzusem în ea un alt tonus, iar tremuratul se oprise. Mi-a zâmbit când m-am aşezat în faţa ei.
– Te simţi mai bine?
– Da, mult mai bine. Îţi mulţumesc.
– Uite, încearcă-le! Eşti cam de aceiaşi statură şi sunt sigur că-ţi vor ţine de cald, cel puţin până la hotel.
Se ridică şi-mi înapoie geaca. Îşi puse geaca pe care o adusesem şi îi venea ca turnată. Apoi botinele erau exact pe măsura ei. Se învârti de două ori admirându-se.
– Ce părere ai? Îmi stă bine?
– E ca şi cum un croitor ţi-ar fi luat măsura înainte.
Deşi de obicei adopt un limbaj încărcat de amabilitate şi politeţe, vorbind cu dumneavoastră, acum simţisem că un ton mai familiar şi mai cald ar ajuta-o mai mult să se adapteze situaţiei.
O ultimă piruetă, de care se bucura ca un copil care primeşte în dar universul, şi se aşeză la masă purtând un zâmbet larg. Până să se dezmeticească din bucurie, am avut timp să-i privesc chipul. Era o femeie frumoasă, până în 30 de ani, cu un zâmbet fermecător, doi ochi mari verzi ce-şi păstrau strălucirea indiferent de situaţie, cu buze roşii ce i se arcuiau un pic în sus şi te făceau să crezi că zâmbeşte tot timpul, o piele netedă măslinie, pe alocuri strălucind în lumina difuză a restaurantului.
– Am o idee.
– Ce idee?
– Ai să vezi. Stai o secundă!
Am scos telefonul şi l-am sunat pe şeful meu. I-am explicat situaţia şi şi-a dat acordul pentru ce voiam să fac, în limita unui buget de 2000 de lei. Iar cele pe care le ai, nu te vor ajuta prea mult.
– Cum vei sta o săptămână aici, nu poţi să stai îmbrăcat doar cu aceste haine.
M-am mutat pe scaunul de lângă ea, cu telefonul deschis pe Answear şi în timp ce ea se apleca să privească ecranul, am simţit cum parfumul ei se strecoară în toate ungherele trupului meu şi a minţii mele.
– Îţi poţi alege de aici ce-ţi doreşti, două trei ţinute, pe care să le roteşti. Eu am să ţi le arăt iar când ceva îţi place, mă opreşti. Începem cu o geacă de iarnă? O poţi păstra şi pe aceasta de pe tine.
Îi priveam ochii care-i zâmbeau la fiecare produs arătat. Îi era greu să se hotărască aşa că am încercat să o ajut.
– Cred că îţi va sta de minune…
…iar pentru zilele în care va fi puțin mai cald, acest palton!
Se bucura de fiecare dată când apăsam butonul adăugă în coş.
– Acum trecem la cizme de iarnă. Cred că îmi voi da seama care îţi place după mărimea zâmbetului tău.
- Buna alegere! Să trecem la ceva accesorii.
– Peste asta trecem repede.
– Un pulovăr și o cămasă?
-Iar în încheierea shopingg-ului, un accesoriu nelipisit pentru orice femeie, o geantă casual.
-Trebuie să recunosc, ai gusturi deosebite. Cred că este şi uşor atunci când ai de unde alege. Şi suntem la limită cu bugetul. Chiar dacă îl vom depăşi, voi pune eu diferenţa. Adăugăm şi ultimul produs în coş şi introducem adresa de la hotel. Când vei ajunge la hotel, toate te vor aştepta deja acolo.
– Nu ştiu cum îţi voi mulţumi vreodată pentru ajutorul tău.
-Plăcerea este de partea mea! Şi în plus, pentru asta sunt aici. Mergem?
-Da.
Înainte de a ajunge la hotel, a vrut să ne mai plimbăm cu maşina. Se lăsase întunericul şi luminiţele de Crăciun se aprinseseră prin centrul oraşului. Stătea lipită de geamul portierei privind la culorii vii ce făceau oraşul să pară că respiră prin toate acele culori.
Am condus-o până în camera hotelului şi, aşa cum îi spusesem, aranjate frumos o aşteptau toate produsele comandate.
Am dat să plec pe uşă şi să-i urez noapte bună.
– Wait! I want someone to tell me if my clothes are okay. And, i don’t want to be alone tonight!
Pentru SuperBlog2019