Mereu am fost fascinat de cultura haitiană. Toate poveştile despre practicile şi relaţiile lor cu cei dragi, m-au atras într-un miraj al dorinţelor. Voiam să ajung acolo unde viaţa se îmbină perfect pe mai multe planuri.
Tumultul istoriei nu a ştirbit din frumuseţea insulei. Desele schimbări de regim totalitar, ocupaţii de-a lungul anilor, frământările interne care au făcut ca insula să fie divizată în două, nu au reuşit ce natura a făcut în 2010. Un cutremur devastator a dus la pieirea a peste 200.000 de suflete şi a transformat țara într-una din cele mai sărace din lume. Pe lângă toate astea, numărul mare de bolnavi de Sida şi de holeră, desele uragane care mătură insula, nu era tocmai o îmbietoare chemare la călătorii exotice.
Ca lucrurile să se aşeze pe un făgaş normal, fără surprize pe parcursul drumului până la Port au Prince, am apelat la o agentie de turism. Specialişti în destinaţii speciale pentru vacanţe speciale, pentru că îmi consideram călătoria o vacanţă specială ce trebuia pusă la punct până la ultimul detaliu, aveau să-mi faciliteze drumul până la cel mai aproape punct de reper, de destinaţia mea, Republica Dominicană.
De acolo un alt avion m-a dus până pe Aeroport Internaţional Tuossaint. Oameni primitori haitienii! Cei de la vamă au zâmbit tot timpul, ca un semn al revirimentului turistic mult încercat de dezastrele naturale.
Chiar când să se termine controlul vamal, un vameş mai cu exces de zel, a descoperit ceva în bagajele mele, fapt ce l-a determinat să exclame:
– Qu’est-ce que cela signifie?( Ce semnifică asta?)
Pe legitimaţia de serviciu scria Jean Baptist Croissant, aşa că am încercat să fiu cât mai concis.
– Sunt mici.
– Qu’est-ce exactemant?! Mitch?! Mon Chef, cette homme il a Mitch emballe! Monstruosite! C’este impossible! Nous avon un sadic ici!
( -Ce insemna mai exact?! Mitch?! Sefu, acest barbat il are pe Mitch ambalat! Monstruozitate! Este imposibil! Noi aici avem un sadic!)
Ţipa cât putea către şeful lui. A trebuit să le explic într-o engleză pocită că micii fac parte din gastronomia română şi i-am adus în sensul de schimb cultural. La fel şi castronul de 5 kile plin cu mămăligă şi cele 10 figurine cu Dracula.
Mi-au dat drumul după ce au rămas plăcuţi surprinşi de gustul sarmalelor învelite în foi de viţă. Pe cele în foi de varză le păstrăm pentru întâlniri cu oameni deosebiţi.
Prea puţine lucruri de vizitat în capitală. Încă îşi făcea simţită prezenţa efectul cutremurului din 2010. Ce era odată Catedrala Notre Dame de L’Assomption, era un morman de moloz.
Se lucra de zor la reconstrucţia oraşului şi erau doar câteva restaurante deschise. Nu am scăpat ocazia să-mi potolesc foamea, intr-unul din ele. Meniul în general din pește, fiindcă aşa cum îi şi spune, capitala este un port.
Am consultat orarul autocarelor care mergeau spre Labadee, o porţiune mică din nord nord-estul insulei, concesionata către o firmă de turism şi agrement, care o transformase într-un paradis tropical. Poate singurul loc din Haiti ce păstra imaginea veche de paradis tropical.
Nu existau trenuri care să plece din capitală iar cea mai bună soluţie era autocarul. Cu maşina sau taxiul era foarte scump pentru cei 137 de kilometri între cele două localităţi.
Dealtfel cu autocarul aveam posibilitatea să mai văd din insula. Într-o oră şi jumătate m-am delectat cu ceea ce a mai rămas întreg în insula. Natura începuse prima procesul reînvierii, arborii tropicali renăşteau din propria cenuşă, verdele era omniprezent pe tot parcursul. Mergând cu autocarul a fost o ocazie bună să-l cunosc pe Henry Lacoste, care ca şi mine, mergea spre Labadee. Se întorcea la muncă după o săptămână de vacanţă, acasă la ai lui în capitală. În urmă cu două veri găsise de lucru în locul pe care-l descria înfăţişându-l ca un loc special. Apa turcoaz îţi lua ochii, erai înconjurat de arbori de migdale şi mango iar nisipul arăta de un alb pur. Încă puţin şi credeam că-mi povesteşte de un loc de vis. Dar aşa arata locul în care puteai intra doar dacă erai pasager pe unul din vasele companiei de turism. Învăţase engleza de nevoie pentru că majoritatea turiştilor erau vorbitori de engleză. Aşa am conversat şi noi, în engleză. Înainte de a ne despărţi la destinaţie, l-am servit cu un boţ de mămăligă şi câteva sarmale în foi de varză. În timp ce mormăia de plăcere înghiţind sarmalele cu totul, l-am întrebat la cine să apelez dacă vreau să descopăr câte puţin de podoabă culturală a statului Haiti, voodoo. Cu gura plină de mămăligă, mi-a spus.
-Il n’y a qu’une seule femme à Cap Haïtien qui peut vous aider. Et il ne peut y avoir que Mme Michelle. Vous pouvez le trouver sur la rue Cotiti Arbor, à côté du marché aux puces à Cap-Haïti. Il a une compagnie de néons bleus, bon ami. Bon mamalig!
– Mersi beaucoup mon amis.
( -În Cap Haitien există o singură femeie care vă poate ajuta. Și nu poate fi decât doamna Michelle. O puteți găsi pe strada Arborilor Cotiţi, lângă piața de vechituri din Cap-Haiti. Are o firma de neon albastru, prietene bun. Bună mămăligă!)
Am mers pe jos prin oraş. Încă era lumină şi vedeam oraşul ce era puţin atins de cutremur. Casele vechi coloniale atrăgeau imediat atenţia, prin opulenta grădinilor verzi şi coloanele magistral construite să susţină măreţia lor.
Rătăceam puţin prin oraş aşa că am întrebat un localnic despre piaţa de vechituri. M-am recomandat Gi şi l-am rugat să mă îndrume.
– Moi, Jean Luc Picard. Şi şi-a îndreptat degetul spre piaţă, care după calculele mele vizuale, nu era departe.
După câteva minute stăteam în faţa firmei de neon albastru. Aveam emoţii ca pentru prima întâlnire cu o fată. Eram faţă în faţă cu simbolul cultural al haitienilor, o stare ce-mi provoca o inversare a circulaţiei sângelui.
Am păşit timid peste prag dând la o parte perdeaua multicoloră. Încăperea era cufundată într-o semiobscuritate roşiatică care totuşi îmi dădea posibilitatea să văd pereţii tapetaţi cu cărţii specific culturale, cranii lustruite de trecerea timpului, schelete şi paiete, sticluţe cu poţiune despre a caror folosinţă d-abia aşteptam să aflu, mici creuzete din care urcau spre tavan firicele de fum albastru, iar într-un colţ un foc deasupra căruia începuse să bolborosească un recipient. Pe o măsuţă câteva păpuşi brute din care una întoarsă cu spatele către mine cu un ditamai acul înfipt. În celălalt capăt al camerei, faţă de uşa de la intrare, stătea ea, Mme Michelle. O negresă undeva pe la 65 de ani, stând în faţa unui bol alb cu sclipiri argintii, cu ochii ţintă spre mine. Îmi venea să fac temenele în faţa templului cultural şi al reginei acesteia. Dar vocea ei liniştită în loc să-mi aducă mărunta linişte în fața măririi, mă puse şi mai mult în încurcătură. Într-o română perfectă îmi spuse.
– Bine ai venit Gi. Te aşteptam. O cafea? O să-ţi facă bine după lunga călătorie…
Se ridică şi se duse spre recipientul care bolborosea.
– …un cubuleţ de zahăr sau două? Ştiu că-ţi plac două dar mă gândeam că în urma călătoriei ţi-ai schimbat gusturile.
Rămăsesem perplex în faţa acestei doamne. Mă simţeam ca în Matrix.
Continuă pe acelaşi ton calm.
– Ştiu cine eşti, ştiu că ai venit la mine, ştiu că ai făcut drum lung dar nu ştiu de ce ai venit!
Mă invită să iau loc în fața ceştii aburinde.
– Deci Gi, ce te-a adus la mine?
– Mme Michelle, sunt mândru purtător al unor valorilor naţionale pe care doresc să ţi le ofer ca recunoştinţă şi ca schimb cultural. Mi-ai face o deosebită onoare dacă le-ai primi.
Şi porni a-i scoate din bagaje cele 4 pachete de mici ţinute la congelator înainte, boțul de 5 kile de mămăligă, putin rupt într-un colțisor, sarmalele în foi de viță şi în foi de varză, câte 80 de fiecare, cele trei ii împodobite cu impresii şi motive populare si cele 10 figurine zâmbitoare cu Dracula. Când am terminat am încercat o reverenţă scoţând şapca de pe cap cu sigla FCSB.
– Şi ce vrei în schimb Gi?
– Mărită Mme Michelle, la noi iarna nu vrea să plece. Stă aşa şi tot rânjeşte la noi. Am cunoscut o fată care atunci când zâmbeşte, aparele soarele şi încălzeşte tot. Mă gândeam dacă poţi să faci ceva să stea mereu cu zâmbetul pe buze.
– Hm! Să încercăm. După câte văd în bol, o chema ceva cu Ina. Didina, Clementina, Despina, Hemoglobina, Imunoglobulina. Sau poate Florentina!
– Da da da! Doar Ina.
Se duse la masa cu păpuşi şi alese una mai bine închegată. În cealaltă mână ţinea un ac destul de lung care-mi dădea unii fiori launtrici prin colțurile trupului.
– Vrei să râdă mai mult.
– A! Nu nu! Că după aia intrăm direct în vară. O gâdilătură mică, cât să vină primăvara.
Pentru Ina.