Măicuța Levantia

Drumul dintre Ploiesti și Brașov nu e prea lung și totuși unui tren ii trebuie doua ore și jumătate pentru a-l parcurge.
M-am pus la etaj, într-unul din cele două vagoane supraetajate ale trenului. Îmi propusesem să ațipesc căt pot de mult în lungul timp al drumului.
Nu sunt un prea mare iubitor al hăinii monahale, acele lungi haine negre uneori confundăndu-i cu niște ninja, crezând, poate, că în spatele lor zac o grămadă de secrete. De multe ori îi ocolesc și adun destula dorința de a nu intra in vorba cu ei. Respect decizia lor de a trăi o viață departe de cele lumești, închinată lui Dumnezeu, dar doar atât.
Era singură în toată partea de sus a vagonului. M-am pus cu un scaun aproape de ea, poate și din dorința de siguranță, dar nu-mi găseam locul. Mă foiam pe scaun, căutând pozitia ideala. După câteva minute am renunțat la foială și m-am mutat, astfel încât acum ne priveam ochi in ochi. Am adormit instantaneu, cu capul sprijinit de geam. Din când în când dechideam ochii și o surprindeam privindu-mă. ” Hei, tanti măicuță, veze-ți de cartea ta acolo!”.
Nu era o femeie urâtă. Chipul îi trăda încă o frumusețe târzie, iar ochii caprui ascunși în spatele unor lentile micute , aveau strălucirea tinereții.
Ne-am privit de câteva ori, de parcă ochii noștri voiau să facă cunoștință. In ciuda culorii negre ce se prelungea până peste cap, care ar fi trebuit să mă facă să o privesc ca pe un reprezentat rece și imperturbabil al unei vieți cu dedicație, departe de orice tentatie, o priveam ca pe o femeie.
In gara Brașov, m-am odihnit puțin la umbra unui chiosc și la fumul in rotocoale al unei țigări îndelung așteptate. Coborâsem fiecare spre viața lui. Uitasem de ochii ei și trăgeam cu nesaț dintr-o țigare care speram sa nu se termine prea repede.
Apăruse de nicăieri, la câțiva pași de mine. Încă suflam fumul de țigară spre nori, când mi s-a adresat.

• Bunul Dumnezeu mi v-a scos din nou în cale. Cred că știe că sunteți un om deosebit și nimic nu este întâmplător.

• Așa zic și eu, daca se întâmplă odată, e întâmplare, daca se întâmplă de doua ori, e providența.

• Am vrut să vă dau din tren o carte…

• Mai greu să citesc in tren.

• Dar o puteți citi acasă. Este scrisa de un profesor universitar ce și-a găsit calea spre Dumnezeu și s-a călugărit. Trebuie sa o citiți de trei ori ca sa o intelege-ți.

Și scoase din rucsac ditamai cartea , ce cred că avea în jur de 500 de pagini, cu scrisul mic și înghesuit. Mi-a intins-o și a schițat un zâmbet.

• Am simțit că trebuie să v-o dau, sa o citiți, sa vedeți înțelegerea unui om educat care îl descoperă pe Dumnezeu.

Priveam circumspect toată scena, cu un ochi pe jumătate închis și cu sprâncenele îndoite. În viața mea nu vorbisem cu un călugăr sau cu o măicuță, barem sa fiu abordat!

Totuși, blândețea din ochii ei m-au asigurat că totul este ok. Am întins mana și am luat cartea.

• Sunteți ortodox?

• Da.

• Cum vă cheamă?

Am ezitat. Nu știu de ce, dar am ezitat.

• Ăăă…George.

• Sunteți din Brașov?

• Nu, din Constanța.

A avut o reacție ca aceea a unui om care vede o oportunitate. Totuși, mă lăsam purtat in discuție din cauza frumuseții ei.

• Am sa citesc cartea cu cea mai mare plăcere.

A părut ca o incheiere a discuției. S-a depărtat nu înainte de a spune din nou.

• Nu degeaba Bunul Dumnezeu v-a scos în calea mea.

Am stat câteva minute cu mintea încă sub impresia discuției. Mă tot întrebăm ce am atât de deosebit de a făcut-o să mă abordeze. Apoi începusem să am mici procese de conștiință că nu-i spusesem tot adevărul. Mi-am aprins o alta țigară și o căutăm din ochii prin mulțimea de oameni ce-și duceau drumurile care încotro. M-am îndreptat spre locul unde ar fi trebuit să o văd pe fata cu ochii verzi.
Era acolo,la colțul străzii, înainte de statia de autobuz, privind când într-o direcție sau alta. Negrul ei ieșea în evidență în griul zilei.

• Mă iertați, nu v-am spus tot.

Incerca un zâmbet de bucuria revederii.

• De fapt sunt turc trecut la creștinism din iubire de sotie.

M-a privit lung, cu ochii lăsați să se piardă în privirea mea.

• Când v-ați botezat ați făcut lepădarea de erezie?

In acel moment, imaginația mi-a jucat feste. Mă vedem legat de un stâlp, deasupra unui rug, cu câțiva oameni mormăind incantații și cu măicuta inspumata de iubirea de oamenii , cu ochii roșii înflăcărați de o făclie ce o ținea în nana.

• Ce sa fac?!

• Atunci când ați trecut la religia ortodoxă, adevărată religie, preotul trebuia să vă citească o slujbă care sa vă facă să vă lepădați de vechea religie. Se vede pe dumneavoastră că nu v-ați lepădat de erezie.

M-am uitat pe haine, dar nu vedeam nici un semn care să spună așa ceva.

” Ete floeșc! ” Începuse să fie călugărița de care îmi era puțin teama, nu mai era femeia cu ochii blânzi.

• Nu trebuie sa va fie teamă, este doar o slujbă.

• Măicuță, eu cred în libertatea credinței, că omul este liber să-și găsească drumul.

• Da, dar uneori trebuie Îndrumat spre adevărată credință , cea a ortodoxiei.

Timp de vreo 15 minute, am vorbit despre noi, despre accidentul meu, despre accidentul ei care o făcuse să aleagă calea călugăriei, despre puținele șanse de care doctorii vorbeau când spuneau despre viața ei, despre cum rugăciunile au tinut-o în viața și despre credința în Dumnezeu care a crescut in ea după fiecare rugăciune. Îmi povestii despre inima ei, care uneori se oprește din senin și nu mai bate. I-am spus să aibă grijă de ea și că un remediu bun ar fi ca iubirea sa fie mai mare.
Vorbeam fiecare în legea lui și ne înțelegeam de minune. La un moment, m-a întrebat

• Câți ani aveți?

• 49 Dumneavoastră?

• 50.

• Oau! Nu arătați deloc. După chipul blând, sunteți tânără.

Atunci s-a întâmplat ceva ce nu credeam că se poate întâmpla. Daca nu ar fi fost veșmintele negre, și-ar fi dat parul după ureche și ar fi lăsat capul in jos sa nu-i vad roșeața in obrăjori și ar fi fluturat din gene, zâmbind șăgalnic, ca o femei surprinsă de frumusețea ei.
In afara de datul parului de după ureche, toate celelalte s-au întamplat.
Priveam mirat chipul blând plin de roșeața și vedeam femeia din el. Pentru câteva clipe s-a simțit femeie. Ii vedeam mâinile puțin agitate, tot încercând să ajungă la mâna mea. O țineam în buzunar, parcă de teama că atingerea mâini ei, va produce o explozie în mintea mea.

• Cunosc un preot în Constanța care vă poate ajuta cu lepădarea de erezie.

Își revenise. Și imaginația mea își revenise și mă vedeam pe rug.

• Da măicuță, am să îl contactez.

• Daca sunteți drăguț să-mi lăsați numărul de telefon. Și eu va las numărul meu. Am sa vorbesc cu preotul și să-i dau numărul dumneavoastră să vorbiți despre asta.

I-am dat numărul și m-a trecut în agenda, d-mnul George.

• Eu cum să vă trec? Am intrebat-o, după ce mi-a dat un bip.

• Măicuță Levantia.

• Frumos nume!

Stau și mă întreb care din noi este personajul negativ din această mică întâmplare. Ea, că a încercat ceva cu care nu eram de acord, fara să mă întrebe dacă vreau, daca sunt de acord sau daca dau importanță unei asemenea slujbe sau daca îmi pasa.

Sau eu, care, după ce mă desparțisem de ea, mă gândeam că într-o seară voi primi un telefon și o voce suavă, lungind senzual cuvintele, îmi v-a spune .

• Bună seara, domnule George! Sunt eu, măicuță Levantia….și sunt singură in chilie….

Pentru camera 104

–