Jurnal de bordel

Ziua 1
Sunt fericită că am găsit acest loc. Când am văzut afişul că se va ţine concurs pentru ocuparea posturilor, m-am bucurat enorm. Am fost vreo 30 de fete pe 5 locuri.
Azi am făcut protecţia muncii. Am stat 8 ore citind afişele de pe pereţi şi tariful. Când mi-a adus fişa de post să o citesc ştiam toate tarifele şi programul de reduceri promoţionale. Pentru că au şi aşa ceva pentru atragerea clienţilor. De pildă la trei vizite, a patra este gratuită. Poţi să-ţi faci abonament pe perioade sau pe vizite. În weekend şi în perioada sărbătorilor legale este mai scump, pentru că sunt şi clienţi mai puţini, preferă să-şi petreacă sărbătorile cu familia.
Fişa de post era un act lung cât o foaie de xerox, inscripționat pe o parte. La atribuţii şi responsabilităţi era trecută o singură frază: satisfacerea clientului prin diverse metode. Adică îi şi puteam citi poveşti de adormit dacă se plictisea.
Am făcut şi un mic instructaj în caz de incendiu, adică trebuie să alerg cât mai disperată cu mâinile ridicate spre cer ţipând din toţi plămânii: Fooooc! Am fost cât se poate de naturală. Plus ca a trebuit sa manipulez un stingator. Un fleac!
Ziua 3
Azi am avut primul client. Se spune că primul client îţi lasă o amprentă asupra carierei, că va reflecta imaginea viitorului. Din respect pentru nevastă-sa îşi dăduse jos verigheta.
Am avut trac dar ca un gentelman a ştiut să facă dispărută orice urmă de reţinere. Am făcut dragoste nebuneşte. Când ne ţineam în braţe în postludiu, mi-a şoptit că vrea o omletă cu şuncă şi să-i cos un nasture. I-am răspuns: Bine, dar să arunci gunoiul când pleci.
I-a plăcut. Mi-a promis că mă va căuta mereu. Nu mai cred de mult în promisiuni.
Ziua 6
M-a durut puţin capul de ieri. Unui client îi plăcea metal. Până să ajungem în pat a vrut să ascultăm câteva melodii. Ca preludiu. Se prea poate să ne fi ciocnit de câteva ori în frontispiciu.
Fetele mi-au povestit despre unul mai ciudat, un străin olandez şi azi e rândul meu să-l primesc ca fata cea nouă. Am avut parte de multe aşa că nu prea mă mai sperie nimic. Totuşi am avut o uşoară reţinere când l-am văzut că se dezbracă, rămâne în ciorapi dar nu vine în pat. Scoate din geamantanul cu care venise nişte hârtii şi începe să se plimbe prin cameră citind din ele. Din când în când gesticula spre mine ca şi cum eram 1000 de oameni în încăpere care-l ascultau. Citea cu voce tare şi cu o oarecare expresivitate. Nu înţelegeam nimic din ce citeşte că era într-o limbă de care încă nu avusesem parte.
Când a terminat, a pus hârtiile pe masă şi a făcut dragoste încălţat cu ciorapi.
La plecare mi-a spus numele: Joachim von Hubelbrandinurgen din Haga. Într-o română pocită mi-a spus că-mi lasă hârtiile pentru că-i place de mine.
Ziua 7
Am stat în pat toată ziua. Nu am fost în stare de nimic.
Ziua 10
De dimineața a venit un pitic. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că chiar a bătut cineva la ușă. E adevărat ce se spune despre ei, că de fapt au trei picioare.
Ziua 11
Sunt bărbaţi şi bărbaţi, dar cei care se cred buricul pământului atunci când îţi dau bani au impresia că îţi cumpără şi sufletul. Din când în când ai parte de câte unul care reuşeşte prin atitudine să adâncească starea de deznădejde care te cuprinde când vezi cât mai ai de strâns până pleci. Îţi spui că merită să înduri asemenea tratamente, că speranţa este ceea ce ţi-a rămas. Că viaţă va fi cândva frumoasă și vei privi în urmă cu mânie şi în faţă cu bucurie.
În timp ce el îşi savura victoria întins pe tot patul, m-am refugiat la masă. Într-un colţ, uitasem de ele, erau hârtiile olandezului. M-am chiorât degeaba 50 de minute la ele. Voiam să par ocupată şi să nu-l bag în seamă. Mi-a atras totuşi atenţia însemnele din susul paginii tot felul de hieroglife, trandafiri şi printre ele o coroană şi ceva sume trecute pe undeva pe la mijloc. În jos numele olandezului scris frumos caligrafic cu cerneală.
Ziua 13
Se spune despre zilele de 13, dacă e să cadă și marți,  aduc ghinion. Nu a fost așa. Un domn galant cu un buchet imens de flori, dotat dumnezeiește, a făcut din mine o femeie fericită. Abia aștept să mai treacă pe aici.
Asta ca sa compenseze pe unul dinainte care dupa ce a terminat, a plans. Nu mai văzusem bărbat să plângă. Plângea în icnete mici cu lacrimi la fel de mici. L-am luat în brațe și am încercat să-l îmbărbătez, mângâindu-i începutul de chelie. A plâns și mai tare. Am așteptat să termine de plâns și i-am dat banii înapoi că mi se făcuse milă de felul cum i se zguduia trupul când plângea.
Ziua 15
Zilele trec una după alta, anoste, uneori cenușii și doar soarele mai face să intre puțină bucurie în noi. Sau cel puțin în mine.
Azi am avut parte de stand up comedy. Îi place să spună glume dar nu avea curajul în public așa că a repetat cu mine câteva minute. Am râs cu poftă, ca atunci când muști o bucată sănătoasă dintr-un fruct și parcă tot nu-ți ajunge.
La plecare a vrut să mai spună câteva dar nu am mai fost în stare să râd. A fost un domn că și-a dat seama de situație și s-a oprit la timp. Ca să se compenseze a zis că mă ajută cu hârtiile de pe masă. Uitasem din nou de ele. Din ce a văzut el, par hârtii oficiale cu însemne regale și pot avea ceva însemnătate. Pe o bucată de hârtie mi-a scris un numele unei agențtii de traduceri și un număr de telefon.
Ziua 19
Azi e ziua mea liberă. M-am hotărât să-i caut pe cei de la agenția de traduceri după ce ieri cineva a vrut să facă pe traducătorul și mi-a spus că este o factură la produse de igienă orală. Păi de ce să-mi lase olandezul factura mie?!
Ziua 20
Directorul de la agenția de traduceri a trecut azi pe la mine. Mi-a lăsat hârtiile la recepție și a plecat. Aș fi vrut să mai stăm de vorbă și să-i mulţumesc.
Mi-e un pic frică să citesc traducerea hârtiilor. Stau și acum împrăştiate pe masa. Când le-am luat de la recepție, patroana mi-a spus că sunt o femeie norocoasă şi fericită.
O bătaie în ușa m-a făcut să tresar. Eram cât p-aci să citesc hârtiile. O las pe mai târziu. Acum am treabă
Ziua 21
A venit la prima oară şi a trebuit să se aplece să încapă pe uşă. De fapt mai mult s-a împleticit prin pragul uşii. La o primă vedere depăşea cu uşurinţă vreo 140 de kile. A reuşit cu chiu cu vai să ajungă până în dreptul patului trecând prin resturile dulăpiorului în care-mi ţineam efectele personale şi pe care îl distruse printr-o simplă mişcare de împleticeala. Erau toate împrăştiate şi călca pe ele crezând că sunt nuci. Fiecare pas era o bucurie şi şi-o exprima ţipând. Încă mai ţinea în mână o sticlă de vodcă din care trăgea cu nesaţ savurând cu zgomot câte un gât. S-a oprit în dreptul patului cu faţa spre mine. Şi-a dat pantalonii în jos până în vine şi mi-a spus că a venit să mă… Nu a mai apucat să spună de ce a venit. A căzut cu zgomot peste pat făcându-l să-i scârţâie încheieturile. Din sticla de vodcă se scurgeau pe cearşaf ultimele picături.
L-am lăsat să doarmă. Adormise instant odată cu căzătura. M-am dus la geam şi am privit ploaia. Urmăream cu degetul firele ploii, picături mici ce se prelingeau transformând sticlă într-o pânză. După aproape o oră l-am trezit cu o cană plină cu apă. M-a privit buimac şi m-a întrebat dacă mi-a plăcut. Nu am vrut să-i stric bucuria şi mândria şi i-am spus că a fost cel mai bun din câţi am avut. Un zâmbet triumfător se aşezase bine mersi pe chipul lui şi a ieşit pe aceiaşi uşă, mai ţanţoş decât intrase. A fost darnic, mi-a lăsat mai mult decât alţii.
Ziua 22
O dată pe lună aveam liber toate. Ne dereticam mintea de toată adunătura, de toate cele care se strâng timp de o lună. Ne făcea să ne simţim mai aproape de ideea de om, de femeie. Două scrisori mă aşteptau în cutia poştală închiriată cu gândul că este mai bine aşa decât să dau adresa bordelului. Ştiam de la cine sunt şi cea de la tata nici nu am vrut să o citesc dar dorul de casă era mai puternic, cu toate că ştiam ce scrie în ea. Aceleaşi cuvinte pogorâte ca un tăiş pe un gât gol, despre ruşinea familiei şi despre faptul că ceea ce fac nu se numeşte muncă şi că tot satul vorbeşte despre ceea ce fac si ca l-am făcut de râs pentru trei generații. Întotdeauna termina cu o frază în care se îndulcea şi mă ruga să-i trimit nişte bani, că măcar atâta lucru să înţeleagă din ceea ce fac eu.
Scrisoarea de la mama era scurtă şi cu un ps. Îi era dor de mine şi mă ruga să mă întorc acasă că ruşinea nu e atât de mare şi că voi rămâne mereu fata ei. Poate aş fi plâns dacă mai aveam lacrimi. În ps mă ruga să-i trimit nişte bani lu’ tata, că nu-i ajunge ajutorul social.
Restul zile nu a mai contat.
Ziua 25
Era spre seară, aproape de închidere, direct de la şedinţă. A intrat de parcă tot universul trebuia să-i aducă osanale şi plecăciuni. S-a uitat la mine şi vedeam în ochi lui dispreţul şi înjosirea la care trebuie să mă supun. Mi-a spus că vrea să i-o sug în timp ce strig „Jos Johannis” că doar aşa mai găseşte erecţiei. I-am explicat că nu pot vorbi cu gura plină. Sfidător mi-a spus să mă descurc.
Am luat un cartonaş pe care am scris cuvintele dorite. Între două mişcări ale gurii, împingeam cartonaşul în ochii lui ceea ce-l făcea să se îmbete de plăcere. Cred că a fost nevoie doar de trei ori să ridic cartonaşul să fac să ajungă în gura mea gustul îndoielnic de bădăran sadea. Nici greaţă nu putea descrie senzaţia venită din subţirimea creionul neascuţit de politruc.
A plecat cu promisiunea că data următoare îmi va lăsa şi mie ceva.
Ziua 27
Părea blând şi aşa şi era. Avea chipul uşor pierdut al unui om încurcat în propria căsnicie.
După ce am terminat a vrut să stăm încolăciţi. Mai aveam jumătate de oră. Stătea chircit privind afară la norii ce se succedau anevoie, ca timpul său. Începuse să vorbească despre acasă. Despre soţia lui care parcă niciodată nu era pregătită pentru dragoste, despre faptul că îl întreba mereu dacă a terminat, despre câinele care le dădea mereu târcoale când încercau să facă sex, despre unică poziţie, despre faptul că niciodată nu îi mângâiase ouăle, despre faptul că tot timpul actului ea îi vorbea despre ce şi-a cumpărat şi ce mai voia să-şi cumpere. L-am mângâiat pe creştet apoi acolo unde voia. I-am spus cuvinte dulci care l-au făcut să se mai însenineze. Cred că mi-am greşit carieră. Poate trebuia să mă fac psiholog!
Ziua 29
Iar a venit metalistul! Şi-a sos căştile din urechi şi camera a fost inundată de acordurile melodioase strunite de Sepultura. Am încercat să mă retrag într-un colţ al camerei şi să-i urmăresc preludiul. Dar nu a fost chip să scap. M-a zguduit atât de tare încât trei zile am tremurat iar pentru clienţi au fost trei zile în care au simţit sexul sublim din partea trupului meu. Numai că eu am fost absentă.
Ziua 33
Hm! Uitasem total de hârtii, acele hârtii pe care olandezul în ciorapi mi le lăsase. Le-am regăsit azi în timp ce făceam puţină curăţenie. Se strecuraseră sub covor de la împleticelile matahalei.
Cuvintele se scurgeau lent pe foaie, traducerea lor parcă făcuse timpul să încetinească. Olandezul de viţă nobilă primise o moştenire. Una dintre acele moşteniri ce lasă cute adânci de la zâmbete. Pe a doua pagină câteva fraza cu asterix. Toate duceau spre josul paginii unde ultimul asterix definea parcă o nouă viaţă. Câteva cuvinte care puteau transforma sublimul, îl făceau pe olandez părtaş la schimbarea unei vieţi. Prima femeie ce-l va face să se simtă iar bărbat, va primi jumătate din moştenire.
Pe ultimul rând făcut din puncte puncte era scris de mână numele meu. Ultima pagină era un cec. M-a surprins doar cele şase zerouri.
Am privit spre geam încercând să ghicesc ce se ascunde dincolo de draperia roşie, dacă era ziua sau noaptea tocmai se terminase.
Zâmbeam. 🙂