Trandafiri
– Te iubesc! Şi vocea lui devenea una cu atmosfera încălzită de neoanele aprinse ale barului. Poate nu mă crezi, dar în sufletul meu eşti cea ce mi-am dorit întotdeauna, ca un răvaş deschis fără surprize, ştiind că ceea ce voi citi acolo îmi va completa viaţa.
Îşi strecură privirea în ochii ei, golind din el atâta iubire cât să-i învelească golul din ochi ei. Vocea îi trăda un tremur şi d-abia reuşi să articuleze.
– Te iubesc!
Ochii ei mari se deschiseră către un albastru mieros, la auzul cuvintelor. Îi simţii palma transpirată în mâna ei iar inima se zbătea puternic între a-şi declara iubirea sau a tăcea pentru totdeauna. Încerca să spună două cuvinte, două cuvinte magice, cuvinte ce aveau să-i fie numele sufletului. Degetele îi jucau pe toarta ceştii de cafea… Vocea îi izbucni precum primăvara-n florile câmpului…
– Şi eu te iubesc!
Privi în jurul ei de câteva ori până să-şi lase şi ochii să exprime în locul ei ceea ce simţea, ca o teamă de reacţie, de parcă universul complota în aşteptarea acestei clipe să-i spună că nu există iubire. Totuşi, ochii lui calzi o înconjurară de dragoste.
– Vreau să petrecem noaptea împreună, te doresc!
Ii lua palma în palma ei și își atinse obrazul. Ochii aproape ca-i făceau dragoste.
Dincolo de vitrina barului, o firmă cât o şchioapă anunţa trecătorii ca un hotel sălăşuia în spatele uşilor rabatate. Alături de el, o vitrină din care se revărsa un buchet mare de trandafiri, îmbia îndrăgostiţi să se lase duşi de parfum.
Recepţionera le zâmbi când le înmână cheia. Le spuse cât să audă doar ei „camera se eliberează la nouă” şi-şi văzu în continuare de fișe.
Păşiră încet ţinându-se de mână, parcă de teamă de a nu se pierde sau a se risipi vraja, pe holul înţesat de uşi.
Pe lungul drum al iubirii, buzele lor se întâlniseră de atâtea ori încât se contopiseră, corpurile dansau un dans fantomatic lipindu-se într-o strânsoare implacabilă, vocile se stinseseră în căldura buzelor iar mâinile îşi căutau culcuş în trupul celuilalt. Ochii îşi pierduseră naturaleţea în fața dorinţei devenind două scântei în aşteptarea inevitabilului, sărutările se scurgeau într-un ritm ameţitor… prin vinele lor curgea năvalnic un amestec de dragoste şi abandon… Trecuse un infinit de timpuri până s-au regăsit în micuţa cameră de hotel. Dintr-o veioză, lumina se prelinse pe jumătăţile de trup, cu hainele încă într-o dezordine plăcută, rătăcind pe primul perete întâlnit în drumul spre pat.
– Te iubesc!… Exclamă cu buzele pline de gustul buzelor ei, cu mâinile mângâind curbura spatelui precum un vânt ce despuia dealuri… adunându-şi frunzele. Se strânse în trupul lui simţindu-i dorinţă, vocea ce d-abia şoptea precum un susur în izvoare cuvinte calde. Îşi simţi sânii strivindu-se de pieptul lui, îşi căută universul raţiunii şi nu-l găsi decât în sărutările lui, în buzele ce se înfruptau din trupul ei, din fiecare părticică a ei, în dorinţa de a-l simţi în ea.
– Iubeşte-mă!… Se lasă pierdută în ea.
Soarele îşi căută drum printre jaluzele. Un ceas se încăpăţâna să tot sune ora şapte. Undeva într-o cameră de hotel, într-un pat, acoperiţi doar cu un val de iubire, doi îndrăgostiţi se priveau cu ochii în lacrimi.
– Ştii, am să te iubesc toată viaţa mea.. mai mult chiar, voi adormi cu tine în gând şi mă voi trezi cu chipul tău în gând, voi numi stele după culoarea ochilor tăi şi voi da parfumurilor numele tău.
O lacrimă se porni pe cărări de cute pe obraz.
– Şi eu te voi iubi, voi păstra cuvintele tale într-un loc numit inima şi le voi fereca să le pot auzi mereu.
Se îmbrăcară încet, pentru că timpul să se oprească în loc. Ochii lor rămăseseră nedespărţiţi.
Oraşul se trezise şi vuietul matinal începuse să-şi facă simţită prezenţa. Oamenii mişunau pe străzi, neştiindu-le iubirea. Un ultim sărut, o ultimă privire, parcă încercând să păstreze mai mult din ce a fost si poate ce va fi… şi fiecare îşi căută drumul, fiecare în altă direcție.
Un singur martor pe măsuţa camerei de hotel, înmiresmat și mut. Un buchet de trandafiri.
