Pandemic
Nu mă mai duc la piaţa fără un instrument de autoapărare. O bâtă, un lanţ lung gros, o sabie ninja, o tigaie (la recomandarea soţiei) sau orice aş putea folosi pentru a ţine departe agresivitatea.
Pentru că ieri nu am reuşit să iau tot ce mi-am propus de la Kaufland, m-am dus şi azi. Dacă tot m-am dus, am propus familiei o masă de prânz de la grill. Bun grill!
Cine a trecut măcar pe acolo ştie că sunt semne pe trotuar care delimitează distanţa dintre cei toropiţi de soare dar cu pofte cărnoase. Stând cuminte la coadă în cerculeţul desemnat, sunt un adept al respectării regulilor, un nene mult mai în vârstă decât mine, se propteşte în spatele meu, până acolo că-i simţeam respiraţia.
Eu, domn educat, mă întorc şi-i spun pe un ton părintesc. Sau cel puţin aşa aveam eu impresia că sună vocea mea când încerc să atrag atenţia cuiva.
– Nu vă supăraţi, de ce nu respectaţi distanţa?! Arătând spre cerculeţele roz desenate pe trotuar.
– Da’ ce ma’, te-am luat în braţe, te-am futut în cur?!
În mod normal, la un aşa răspuns reacţionez impulsiv. Dar se pare că ziua îmi era zen, ben gai, ying/yang… ceva din spectrul ăsta. Adicătelea, o stare în care sufletul era întins undeva pe o plajă, relaxat, durându-l în fund de situaţie.
Nenea ăl bătrân şi cu barba scurtă sură, a mai bălmăjit ceva în barbă, să-şi demonstreze superioritatea şi apoi s-a liniştit. Am vrut să-i mai zic ceva şi de mască, dar ajunsesem la ghişeul de cartofi prăjiţi.
Sincer, mă doare undeva departe, la câţiva metri în faţă şi în spate şi pe laterale, dacă tu ca om crezi sau nu crezi povestea pandemiei. Este dreptul tău de om liber să crezi în neştire în ceva de care eşti mândru. Dar atunci când întâlneşti nişte reguli, că vrei că nu vrei, respectă-le, că nu e greu.
De duminică
Ziua a trecut lejer. Câte un somnic între două filme şi câteva mesaje pe Facebook. Poate ar trebui să fiu mai activ, că simt aşa, că am neglijat puţin a cincea mea mare iubire. Chiar, câte mari iubiri poate avea un om?!
Spre seară am scos trotineta la plimbare. De ea era agăţat cel mic, care nu prea mai e mic, că m-a depăşit în înălţime. Printre câţiva oameni, bănci ocupate, copii pe role, femei în vârstă vorbind deschis pe un ton înalt şi aer de seară răcoros, o mâţă neagră alerga după un fluture. Când a realizat că nu poate prinde fluturele, s-a întins cât era de lată în iarbă şi zâmbea aiurea.
La plecarea din parc, o ciutancă bălaie de vreo 4 anişori, îşi proptise mânuţele în şold şi striga cât putea ea de tare „Cațeeel! Cațeel!”. Din grămada de câini adunați la o șuetă, unul și-a ridicat boticul și a lătrat a fericire. Eram gata gata să cred că toți se vor opri din ce adulmecau ei acolo și isi vor ridica boticurile, că nu nominalizase vreun câine. Dar nu s-a intamplat.
A! Să nu uit. Stau la 4,46 minute de Kaufland. Mers pe jos.
