Munca.
E greu să fac faţă unei situaţii complicate şi să păstrez zâmbetul pe buze şi seara să scriu astfel încât să pară că totul este lapte şi miere de salcâm, pe tărâmul fără constipaţii al unei vieţi îmbelşugate.
Dar măcar încerc.
Până să ajung la muncă iau un microbuz numit speranţă. Un loc mobil în care stăteam îngrămădiţi, ne miroseam transpiraţia matinală, ştiam cine nu s-a spălat pe dinţi de trei zile sau cine este în călduri, că împrăştia în jurul ei feromoni, pe lângă fierbinţeala specifică a unei dorinţe neîmplinite. Trăiam o atmosferă de apropiere, aceiaşi oameni zilnic, aceiaşi îngrămădeală matinală. Ne cunoşteam între noi până într-acolo încât ne dădeam întâlnire”Hai să ne îngrămădim în microbuzul de fără zece! Şase fără zece”.
La întoarcere, deveneam hazlii, ne spuneam bancuri, cu toate că erau alţii decât cei de dimineaţă. Unele erau atât de tari, glumele, că şoferul, de atâta hohoteală, mai scapa volanul din mână. Odată, o doamnă corpolenta cu părul prins în turn de veghe, a spus un banc atât de haios, încât şoferul a trebuit să facă vreo două drifturi să repună maşina pe curs normal. Apoi a explodat „Eram să mă cac pe mine de frică!”. Cred că vreo 4 dintre noi am exclamat în acelaşi timp „Doar erai?! Noi am şi făcut!”.
Acum, însă, totul a suferit o transformare radicală. Ne împărţim pumni şi picioare în fund care să urce primul în microbuz, pentru că nu se mai iau călători în picioare (ca să fie mai dramatic momentul, când trece cu toate locurile ocupate printr-o staţie şi sunt călători în staţie, care îşi aşteaptă speranţa, şoferul le arata degetul mijlociu. Mult timp am crezut că le arată că mai are un loc, dar s-a adeverit că nu era aşa când l-am auzit pe un şofer strigându-le geam „Pula locuri!”), nimeni nu râde, nimeni nu zâmbeşte, nimeni nu pute, nu mai ştiu cine stârneşte pasiune între bărbaţi, nu am mai auzit nici o glumă şi nici de drifturi nu am mai avut parte. Life sucks!
Stau lângă cineva şi oricât m-aş uita la el, şi o fac de câteva ori, nu ştiu lângă cine stau. E un el sau e o ea?! Pentru că toţi poartă albastru. Bine, unii mai cu dare de mână au măşti negre şi zici că sunt ninja.
Singurul care mai strica monotonia este şoferul meloman-amabil. Am scris despre el înainte de marea criză. La urcare ne întâmpina cu „Bună dimineaţa!” la coborâre ne urează un „O zi bună!” atât de amabil încât îţi vine să-l strângi de gât. Plus că acum şi-a tras o tabletă pe care a pus-o pe post de televizor, dă pe MTV Old şi ascultă melodii de prin anii 80. Uitasem de existenţa unora ca Modern Talking, Pet Shop Boys, Gil Dobrica. Ce-am îmbătrânit!
Luni la muncă.
De ce am crezut că ziua de azi îmi va aduce marea satisfacţie?! Cred că optimismul din mine, partea care se ocupă cu zâmbetul meu şi zâmbetele altora, a calculat greşit traiectoria unei stări şi a supraevaluat ziua de luni.
Ca exemplificare a unei stări, singurele momente în care am stat fără să mă gândesc la muncă sau fără să fiu implicat în altă activitate decât muncă (wc-ul nu se pune), au fost când ieşeam la o ţigară. Ca să prind măcar 5-6 minute de odihnă, fumăm câte două ţigări.
Mai demult, în urmă cu vreo câţiva anişori, am scris despre unul din mulţii mei şefi. Cel ce a făcut vâlvă în mintea mea când m-a întrebat prin telefon, în concediu fiind, dacă am făcut o situaţie. I-am răspuns cu vocea unuia care era în concediu şi îl cam durea undeva, ca să nu zic „pula”, că „Da. E pe desktop”. Dar ce a urmat a fost peste aşteptări, a fost momentul de glorie al tăcerii mele. M-a întrebat, prin acelaşi telefon buclucaş, crezând la acel moment ca şi telefonul a suferit din cauza asta, „Şi unde este desktop-ul?”.
Acelaşi şef – care azi mi-a creat o stare anormală privind insistența cu care voia să-i fac o situaţie, deşi l-am anunţat pe căi oficiale, că nu mai timp s-o fac, fapt ce m-a determinat să lucrez sub o oarecare presiune şi să greşesc o comandă de agrafe metalice de 28 mm pe care în loc s-o trimit unde trebuie, am trimis-o la un abator, că mi-au răspuns imediat printr-un mesaj lapidar”Vreţi să vă învelim agrafele în foiţe subţiri de bacon?”- mi-a spus, imediat după ce am fost tipărit cu o povestire într-o antologie de proză scurtă, „Da’ ce ma’, tu ai facultate să scrii o carte?!”.
Bine, după ce i-am dat cu cartea peste bot, peste ochii, peste moaca, peste dinţi şi peste meclă, şi-a recunoscut greşeală de a mă face analfabet şi şi-a cerut scuze. Ba chiar, în mărinimia lui neînţeleasă nici de el, m-a ridicat în slăvi la ceilalţi colegi, de parcă eram o vedetă. Am dat două autografe.
Seara a fost apteo… aptopet… apoteotica. Cea de-a cincea mea mare iubire, mi-a dat subtil de înţeles că mă adoră, printr-un mesaj în care scria „Te ador!”
Bună zi de luni!
