Marţi de muncă.
A întrebat cineva cum mi-a fost ziua de muncă? Parcă am auzit pe cineva în spate cum chicotea la auzul cuvântului muncă.
7.10 Bună dimineaţa, şefu’! Bună dimineaţa Gi! Bine ai venit, că am ceva să-mi faci!
7.11 Bip! Să-mi bag! Bip!
7.12.30 După ce termini aia vreau să-mi faci şi aia.
7.12.35 Bip! Bip!
Până la vreo 7.59 am fost cu bip-ul în gură. Uneori în gând alteori pe un tonalitate joasă auzită doar de mine.
La 8.00 am făcut o pauză de ţigară că nu puteam bip-ui cu ţigara în colţul gurii.
Când am rămas singur în birou, am umplut pereţii de bip-uri de ziceai că erau tapetaţi cu înjurături. Tot ricoşau de la un perete la altul.
Pe la 9.28.42 am tulit-o mişeleşte trântind uşa în spatele meu. Sau aşa am avut impresia, de la atâtea bip-uri.
Un drum de vreo 22 de minute, până la celălalt birou. A fost momentul de linişte şi mesaje pe Facebook. Poate unul dintre cele mai plăcute momente ale zile, când primesc răspuns la urările mele, cu floricele-n păr şi sărutări gingașe. Unele atât de gingaşe, că-mi vine să pup ecranul. Şi poate de eram singur în autobuz, trăgeam un mozol cu ecranul.
De la intrare sunt luat în primire „Gi, vreau aia!” Gi, nu mai am agrafe!” „Gi, nu mi-a venit!”
Până să ajung la biroul propriuzis, aveam deja la activ vreo 15 bip-uri.
Restul zilei a fost un continuu bip. Bip încolo, bip încoace, bip pe sub masă, bip pe masă, bip din vârful buzelor, ca un dans murdar al minţii păstrat doar în imaginaţia mea. Dar era o formă de descărcare binevenită.
Din oră în ora luăm pauze de la bip-uri, în fata societăţii, unde este locul de fumat. Şi verdele acela al micilor părculeţe ce străjuiesc intrarea în societate, te face să te detaşezi pentru câteva minute de orice bip care-ţi maltratează mintea.
Pe la 15.45 am aşezat pe masă orice dorinţă de muncă, în aşteptarea orei 16.00. Am păstrat pentru mine cele 15 minute, intru liniştirea bip-urilor. Pe la 15.55 îmi tremura degetul pe mouse… să închid, să nu închid… să închid, să nu închid… La 15.58 mi-au revenit bip-urile odată cu un email care mă anunţa că pământul este plat. Atâta bip a înghiţit emailul ăla!
Încă bip-uiam când am ajuns acasă. „Ce vrei de mâncare?”. „Un… bip!”. „Vrei să facem dragoste?”. „Eu nu mai pot de oboseală şi tu vrei… bip!”
Prima mea mare iubire.
Tânăr eram. Atât de tânăr încât nu ştiam ce este iubirea. Am trăit-o alături de ea. Şi ea era tânără, undeva pe la vreo doi ani mai sus de tinereţea mea. Dar nu a fost să fie mai mult decât a fost. Şi a fost sublim.
O tânără tătăroaica, cu ochii migdalaţi, înconjuraţi de un chip atât de cald încât orice gând aveai, când o priveai, se topea şi se metamorfoză în iubire.
Ea nu mergea. Nici nu plutea. Ea dansa!
De fapt aerul din jurul ei dansa în forma corpului ei. Aerul îşi aşternea moleculele pe rochia ei şi apăreau mici norişori, ce se zburleau ca atunci când trezeşti un norişor din somn. Dansau odată cu ea.
O îmbrăţişare, o simplă îmbrăţişare ca acelea pe care le dădeam când ne revedeam prin cine ştie ce colţişor al parcului Tăbăcăriei, se transforma în unduire.
Pielea uşor măslinie se împerechea cu negrul părului. Adoram să o strâng în braţe şi să-i strivesc sănii de pieptul meu. Se lipea de mine şi stăteam aşa minute în şir. Nu am făcut niciodată dragoste, în sensul biblic al expresiei. Da’ nici platonică nu a fost.
Am întrebat-o odată.
– De ce nu vrei să te căsătoreşti cu mine?
– Mama zice că eşti bagabont, d-aia!
Şi ridica din umeri a neputinţă.