Duminică.
Pentru că ziua a însemnat un calvar în ceea ce priveşte căldură, se făcuseră vreo 33 de grade în casă la mine şi adunam transpiraţia cu mopul, cel mic, care între timp a crescut cât mine, a venit cu suprema sugestie să mergem la plajă.
De putoare ce sunt, nici să mă gândesc nu mai voiam. Am negociat cu băiatul viteza vântului de afară, care făcea ca ramurile copacului din faţa blocului de vis a vis, să se îndoaie şi să zburătăcească frunzele şi făceam pariuri de înălţimea valurilor. Până la urmă a câştigat şi am mers la plajă.
Îmi venea să-l iau în braţe şi să-l strâng la piept pentru ideea de a merge la plajă.
Valuri, tata! Se spărgeau în pieptul meu, că mă înarmasem cu curaj şi stăteam mândru în faţa lor. Săream la unison cu baiatul şi cădeam în partea cealaltă, în golul lăsat de trecerea valurilor.
Ah! Sublimă răcoare! Aş mai fi stat şi peste şapte jumate, că suntem obişnuiţi să plecăm ultimii de pe plajă. În anii trecuţi, când trebuia să car după mine ditamai trusa de plajă (lopeţica, găletuşa, grebluța şi broscuţa țestosică) stăteam până pe la 8 jumate, Noi închideam plajă. Cât vedeai cu ochii, eram singurii care se bălăceau în nisip şi în apă. Ne puneam pe construit castele şi piramide şi până nu le terminam, nu plecam de pe plajă.
A doua cea mai mare iubire.
Din când în când, cam la câteva luni, o întreb cum o cheamă, că nu o scot din „iubirea mea”, „dragostea vieţii mele”, „lumina ochilor mei”, „nestemata şlefuită pe gustul meu”. „Serios, cum te cheamă?!” Şi mă trezesc cu câte o palmă, ori pe fata ori pe spate. Apoi râde.
De certat mai serios, aşa cu uşi trântite, nevorbit vreo trei zile şi trimiteri în origini (şi am de unde alege, că-i jumate olteancă, jumate moldoveancă) s-a întâmplat de vreo trei ori în cei mulţi ani de când suntem. Cel care nu vorbeşte sunt eu. Intru în silentio stampa şi pun un bot de-mi dublez dimensiunea buzelor. Când îi mai trece supărarea, mă întreabă „Mutulică, mai spui ceva sau îţi capsez gura?”.
Apoi facem sex de împăcare. Cred eu sau aşa mi se pare, dar sexul de împăcare este mai… deosebit. Cu artificii şi preludiu lung.
Blondă, cu ochi albaştri şi cu nişte sâni cărora îmi place să le spun „airbag-uri”. Că sunt ca nişte perne pe care poţi să pui capul şi să dormi ca un bebeluşi.
„Bună te-a făcut natură!” O prind de mijloc şi o înghesui la perete amestecându-i sânii. „Ah! Ce te-aş…!”. „Termină ma’, nesătulule! Trebuia să te cheme altfel!” Şi astea se întâmplă în fiecare zi.
Când stăm în balcon şi ne fumam ţigările, fiecare pe a lui, se uită la mine lung cu ochii ăia albaştri şi îmi spune „Te iubesc!” ” Nu ai ce face?! Vrei ceva? O haină de blană, o vilă la Costineşti?”
Am ce am cu Costineştiul. Consider localitatea cea mai apropiată de mare. La câţiva paşi. Dacă te împiedici, poţi să cazi cu nasul în Marea Neagră. „Mă scuzaţi, coană Mare! Nu ştiu cine a pus stabilopodul ăla în drum şi m-am împiedicat!”
Se zburleşte la mine şi până nu-i spun „Şi eu te iubesc!”, nu-i apare zâmbetul pe faţă. Şi o spun cu seriozitatea unui îndrăgostit sadea.
