Jurnal de-o lună (XI)

Mesaje.
Revin cu o continuare a populaţiei indigene de pe Facebook.
Specia pe care o ador, este cea religioasă.
În profil stau dovadă a credinţei lor, mii de poze cu sfinţi. Sfântul Macarie, sfântul Haralambie, sfântul Clementin de Padova, sfântul Felician de Agigea, sfântul Bartolomel, preapurtatorul de moaşte sfinte încă de când era în viaţă, sfântul Grigorie de 2 Mai, preafericitul ocrotitor al mahmurelii.
Apoi vin sutele de poze color cu citate. Sau citate în poze. Sau poze cu citate. Cert e că sunt citate căcălău!
După regulamentarul „Bună ziua! Mulţumesc de accept! O zi sănătoasă!”, urmează o linişte de câteva minute, în care citeşte mesajul şi stă se gândeşte ce citat să-mi trimită.
„Binecuvântat să fi, tu, şi familia ta şi toţi cei dragi”
” Mă mulţumeam cu un, bună ziua!”
E, aici lucrurile iau o întorsătură ciudată.
„Dar ce vrei? Te-am binecuvântat, ţi-am transmis toate cele bune ţie şi familie tale şi ce nu-ţi convine? Ete domne’, ce fiţe ai! ”
Aş fi vrut să-i pot spune că unui salut şi unei urări se răspunde cu întoarcerea urării, da’ mi-a fost un pic frică. O vedeam stând în faţa unul calculator, cu şiraguri de mătănii şi cruciuliţe mii agăţate de monitor, cu o iconiţă stând lângă tastatura, în formă de inimioara din care zâmbeşte cu părul lins Arsenie Boca, neapărat Arsenie Boca, o poză cu acelaşi Arsenie lipită de spatele telefonului şi caietul de acatiste deschis la pagina doi din care se putea citi cu litere de o şchioapă la rândul 7:
” Dă doamne lu’ ăla care mi-a zis să-i zic „bună”, să-i cadă curentul când joacă Candy Crush”.
Cele mai frumoase momente le petrec cu o categorie aparte de indigeni, cu cei/cele care acceptă cererea de prietenie, citesc mesajul de salut pe care-l trimit bucuros şi euforic şi apoi… nimic. Sunt stări de trecere de la extaz, pentru acceptarea prieteniei, la cele de agonie. Că stau ca pe ace, mă întreb îngândurat dacă nu a păţit ceva de nu poate răspunde, poate i s-a întâmplat o nenorocire şi mie îmi arde de răspunsuri de salut. E un talmeş balmeş în capul meu şi cred că de la atâtea griji îmi va plezni o venă undeva la carotida principală. Noaptea adorm cu grija unui iepure somnambul.
Dacă văd că nici dimineaţă nu a răspuns, mă tăvălesc pe partea cealaltă a patului şi până răsare soarele, visez numa nenorociri.
Dar, pentru că spiritul meu liber se odihneşte bine mersi între cei doi neuroni, provocându-i la tâmpenii, m-a mâncat în cur de câteva ori să trimit un al doilea mesaj, când vedeam persoana respectivă on line, zburdând veselă prin virtual.
” Presupun că dacă doamnei nu-i arde de un salut, nu-i arde nici de futut, nu?”
Eu credeam, în nemernicia mea umilă, că nu îi merge tastatura, că un opritor invizibil o reţine a scrie. Aş, de unde?!
E mult câteva secunde. Poate doar cele câteva secunde necesare de scris şi brusc apare mesajul cu răspuns, ca un tăvălug menit să distrugă tot în calea lui.
„S-o fuţi pe mă-ta, pe sor-ta, pe var-tu, pe tot neamul tău, pe cine vrei tu. Perversule, animalule… Să vezi ce block îţi iei”.
Asta-i doar prima parte a mesajului că în a doua parte nu rămâne nemângâiată nici măcar o rudă îndepărtată.
Am un văr de-al cincilea, care stă izolat de lume la sanatoriul de la Agigea. Cred că a sughiţat atunci de a băgat în panică întreg personalul medical.
Îngândurat şi trist, mă retrag într-un col al camerei cu ochii aduşi privind în perete, măcinat de gândul block-ului şi de un alt gând răsărit aiurea, „Oare de ce este atât de supărată?”
Marţi.
Poate îmi trebuie o pauză, că scriu numai tâmpenii.