Îmi fac mea sculpa. Am scris că voi scrie în fiecare zi de august până când data va ajunge la 31. De două zile tastatura mi-a tăcut. A intrat aşa într-o stare de lehamite, uitându-se lung la mine de parcă îmi spunea „Țuțu, give me a breake!”.
Azi, pe când eram la plajă şi priveam valurile spărgându-se de pieptul meu, da’ să nu vă gândiţi că eram cu telefonul în apă, ci aşa am calculat eu că a căzut mesajul, pe când eram în apă şi mă răcoream la o gură de Marea Neagră (fi-miu mereu ia câte o înghiţitură de apă, până când i-am zis să termine cu asta, că goleşte marea de apă şi atunci nu se va numi mare ci… uscat).
Mai de dimineaţă, trimisesem o cerere de casă.. scuze, de prietenie, la o sugestie focoasă din partea Facebook-ului. Poza de la profil te îndemna să fugi cât mai departe de acel profil, ca o tragedie greacă petrecută într-o pădure bântuită. Dar dacă Facebook mi-a sugerat-o, nu puteam să-i înşel aşteptările, că altfel mă frecă la cap cu sugestia zile bună, până trimiteam cererea.
„Nu cred”
Pe moment am crezut că mesajul era adresat altcuiva, că poate din greşeală primise vreo poză de la cineva cu o enormitate de sculă (că se mai întâmplă şi d-astea, aşa am auzit) şi exclamase contrariată. Dar lipseau semnele de exclamaţie care se pun la o astfel de… propoziţie „Nu creeed!”.
Apoi am realizat că de fapt ştersese cererea de prietenie şi mi-a trimis mie acel mesaj, ca un fel de răspuns sadic la cererea mea. Era doar o amărâtă de cerere de prietenie, care nici nu te constrânge nici nu te obliga să faci ceva. Variantele la acesta acţiune sunt două: ori ştergi cererea şi-ţi vezi mai departe de viaţă virtuală, ori accepţi şi te aştepţi ca aceea prietenie să fie una din cele pe care le visezi să se întâmple.
Dar doamna a simţit nevoia să fie mai expresivă şi mai concludenta în decizia ei, cu onor trimiţându-mi acel mesaj.
Am râs. Şi pe plajă şi în telefon. Cei câţiva care mai rezistau pe cearşafuri pe la 6 seara, s-au uitat la mine crezând că am o criză de realitate.
I-am răspuns că „Mă mulţumeam doar cu cererea ştearsă, fără mesaj”
Am reţinut doar finalul mesajului ei „.. râzi ca prostu-n păpuşoi”. Fără semne de exclamaţie, ceea ce dovedea că era ori foarte calmă ori că cineva îi ştersese din tastatura semnele de exclamaţie.
Încă râdeam când am alergat din nou în apă. Cu încetinitorul.
Ah, valuri!
Pe drum spre casă l-am întrebat pe băiat „Faci tu dus primul sau fac io?”
Am râs amândoi. Poate am mai fi râs, dar am ajuns acasă şi ne-a luat soţia la rost că de ce am întârziat. Pentru că am râs. Pe plajă, pe drum.
