Jurnal de-o lună (XVII)

Deşi o să vi se pară deplasat ceea ce voi scrie acum, iar unii vor strâmba spre stânga din nas, că prea multe detalii intime, dar vă spun cu mâna pe tastatura că totul este adevărat. Fiecare oftat, fiecare frază, fiecare moment ce ne caracterizează viaţa.
La 1 iunie mă cheamă la ea „Uite care e treaba, azi este prima zi de vara şi ştii că vin căldurile, alea alea, chestie care pe mine mă deprimă pe lângă faptul că sufăr enorm de cald şi nu-mi mai vine a mă fute deloc, aşa că profită de această zi şi fă-ţi de cap cu mine. Până la 1 septembrie îi pun lacăt şi o bag la naftalină. Fă-i o poză, vizualizeaz-o bine, monteaz-o pe retină pentru momentele când eşti singurel şi îţi vine! Poate totuşi ai noroc de o zi în care plouă cu găleata şi scade temperatura de-ţi vine să te caci pe tine de frig. Poate!”
Urmează cele 5 stări.
Bosumflarea.
Degeaba îmi umflu buzele în speranţa că o înduplec să renunţe la această tortură medievală şi îi spun că într-o zi nu pot fute anticipat pentru trei luni, că nevoile mele sunt ca nişte râuri repezi de munte, curg şi se materializează în cascade minunate. Nimic nu o înduplecă. Degeaba îi spun că nu pot fute aşa la comandă, că totuşi sunt o fiinţă umană, care simte şi trăieşte şi nu sunt o bucată de carne menită a crea plăcere. Pentru dramatizare, mă pun pe marginea patului cu mâna pe genunchi, scot câte un oftat şi mai trag o mânecă peste lacrimi. Stă cu mâinile în şold, se uită cu ochii puţini strânşi la mine „Vrei să pierzi ziua cu discuţii în contradictoriu interminabile?”
Resemnarea.
Câteva secunde cântăresc situaţia şi ajung la concluzia că totuşi o zi este o zi. Las capul în jos a resemnare şi acceptare a situaţiei şi mă las tras spre dormitor ca un condamnat pe drumul spre pedeapsa capitală.
După vrei trei ţigări de după, parcă nu mi se mai par prea lungi cele trei luni. Totuşi, ca o ultimă încercare, ţinând în colţul gurii o ţigară pe jumătate fumată şi cu o voce suav dezlânată, îi spun „Pisi mic şi dulcic, laşi tu să treacă trei luni până mai simţi aşa ceva, a?!”
Autocontrolul.
Prima săptămână e ca şi cum nu a existat. Mă iau cu munca, cu plimbările de uichend şi pentru câteva zile uit de mică povară ce mi se acumulează în zona inghinală. După vreo două săptămâni încep să consult cataloagele cu aparate de aer condiţionat şi aud în spatele meu „Dacă pui aer, nu o vezi nici după 1 septembrie! Ştii că nu suport să-mi sufle cineva în ceafă”. Din greşeală dau pe un link spre videochat. Rămân ţintit cu ochii fixaţi pe sânii lu’ una, cât doi pepeni copţi de Dăbuleni. Mi se lărgesc pupilele şi mâna se scurge încet spre zona inghinală simţind tăria. Aud iar în spatele meu „Vrei să te las singur?”,” A, nu! Doar mă uitam aşa în treacăt”. Da, da, treacăt!
Momeala.
Baia a ajuns motivul pentru care mă plimb prin casă gol. Fac câte 4 duşuri pe zi, doar ca să ies din baie cu ea bălăngănind-o mândru nevoie mare, doar doar o aruncă vreo ocheadă spre ea. Mă duc în sufragerie, unde ea stă întinsă cu picioarele răscrăcănate şi… voiam să scriu ceva dar imaginea ei cu picioarele desfăcute mă face să-mi pierd luciditate. Doar mie, că lui i se adună tot sângele în cap şi spumega ca un taur. „Dă-ţi jucăria la o parte, că nu văd la televizor!”
Odată am prins-o aplecată după nu ştiu ce în bucătărie şi parcă făcându-mi în ciuda, nu purta chiloţi. Adică de tablă, robocop, omul de tinichea, să fi toţi trei la un loc şi tot nu rezişti. M-am apropiat tiptil de ea şi crezând că nu-şi dă seama, am încercat să o bag. Mai aveam un  centimetru distanță de buzele ei şi am simţit o mână cum o cuprinde. La început strâmtoarea a fost ceva plăcut, dar după câteva secunde strâmtoarea s-a accentuat şi din starea de extaz am trecut la durere „Dacă mai faci asta, ţi-o tai! Consideră asta un avertisment” Şi jap, un polonic peste scula sculata de mi s-au bulbucat ochii ca la lunetă!
Așteptarea.
În cât suntem azi?! 17. AMR 14 zile. Sau 15? Sper că 14!