Se prea poate că azi să fi asistat la o ciudată legătura dintre om şi maşina. O legătură d-aia care te pune pe gânduri despre meandrele universului pişicher.
În microbuzul care mă duce spre casă, mereu îmi aşez fundul obosit pe ultimul scaun din dreapta, de la geam. Când mă satur de citit, arunc ochii pe geam. Literar vorbind, că nu mi-i arunc aşa să se lipească pe geam şi apoi să-i dezlipesc.
Pe scaunul din faţa mea, o doamnă în vârstă, ce părea că se adânceşte în scaun, că se face una cu scaunul, atât de subţirică părea. Dar pe cât de subţire părea, pe atât avea o voce ce răsună dincolo de geamurile microbuzului.
Încercam să înţeleg ceea ce citesc, dar vocea ei răsuna ca un dangăt de clopot acoperind orice gând l-aş avea. Aşa că am ascultat-o.
Aşa am aflat că îşi ţine zahărul de cafea în al doilea sertar din dreapta şi că nu trebuie să pui prea mult zahăr în cafea că îi poate dăuna băutorului. Băutorul, ce am dedus din discuţie, este la ea acasă şi seamănă cu un musafir de vară.
Apoi a fost sunată de Vetuta, care i-a spus că s-a împăcat cu vărul ei, Nelu.
Hai, dar asta-i ocazie că tot neamul să afle! Aşa că a luat pe rând la telefon vreo trei neamuri cărora le-a povestit despre relaţia Vetutei cu Nelu şi că de bucuria împăcării lor va fi o masă în familie. Cu toată familia.
Voiam să o întreb dacă pot să vin şi eu, că mă simţeam de-al casei, la câte neamuri cunoșteam.
Microbuzul gonea prin Mamaia cu vitează, făcând slalom prin mulţimea de maşini ce veniseră pentru uichend.
Apoi şi-a adus aminte că nea Stelica, nepotul dinspre sora, vrea să treacă pe la ea să ia flexul.
O sună, pe fată, care era acasă şi nu făcea nimic, că a întrebat-o la telefon ce face şi ea probabil a răspuns, nimic, iar ea i-a spus că nu e bine să stea degeaba. Şi repede i-a dat de lucru spunându-i să scoată flexul din şifonierul din dormitor şi să-l pună pe masa din bucătărie că vine nea Stelica să-l ia ca nu ştiu ce vrea să taie şi să lase uşa deschisă la intrare că dacă ea nu e acasă, să intre şi să-l ia.
Ce Dumnezeu poţi să faci cu flexul în dormitor, în şifonier?! Că ăla taie, nu fute! Mă gândesc că poarta chiloţi de tablă şi pierde cheia de la strânsoare şi-i dă cu flexul, că face pe ea (idee dată de cineva cunoscut azi. Dragă!).
Mi-a trebuit ceva timp să-mi revin de la informaţia cu flexul, că îmi amestecase gândurile, timp în care a vorbit cu tanti Floarea, proaspăt venită din Italia şi care-l ţine pe Doru, vărul ei din prima căsătorie şi care e cam putoare, că stă pe banii pe care-i trimite tanti Floara din Italia. Dar tanti Floarea îl iubeşte, aşa i-a spus la telefon şi că e în stare să fac multe pentru el. Ea nu înţelegea relaţia asta dar totuşi a invitat-o la masa de împăcare a lui Nelu cu Vetuta, că Doru este vărul ei.
Apoi s-a întâmplat ceea ce spuneam la început, acea relaţie ciudată dintre oameni şi maşinării! În timp ce era în toiul discuţiei cu Barbu, fratele ei mai mic decât ea cu vreo 5 ani, că la un momentdat i-a reproşat că nu se poartă ca un frate mai mic ca ea ci că unul mai mare şi îi spune mereu ce să facă, a tăcut!
Probabilitatea să i se fi terminat bateria la telefon a fost mare. Dar na, rămăsesem cu curiozitatea dacă-l invita pe Barbu la masa de împăcare dintre Nelu şi Vetuta.
A fost o tăcere căzută din senin şi aproape că m-a speriat liniştea ce a urmat, Dar tăcerea nu a durat decât câteva secunde. Dintr-odată, microbuzul a început să încetinească până a tuşit şi a făcut coh coh!
La început nu am sesizat legătura, nu credeam că poate să existe aşa ceva. Aşa că cei 6 pasageri am început să vociferăm la şofer, să facă ceva, că mai aveam kilometri buni până acasă.
Om bun şi cu sufletul neîmpăcat de situaţie, a început să pedaleze la acceleraţie în speranţa că maşinăria se mişcă. Şi într-adevăr, se mişca. Cu 5 kilometri pe oră. Vedeam pietonii cum ne depăşeau şi mă tot gândeam să cobor şi să o iau pe jos. Cum încerca să meargă mai repede, maşinăria tusea, băşea şi se împiedica.
Cam după juma de kilometru de târâiala, doamna în vârsta paca a avut o revelaţie. Se pare că telefonul îşi revenise şi strigă în telefon „Alo, alo… Barbu, mă auzi, mă auzi?!”
În acel moment, microbuzul parcă luase foc sau îi băgase cineva nitrogen, că luase viteza şi ne ţintuise lipiţi cu spatele de scaun.
Dar Barbu nu a răspuns, iar doamna a tăcut iar. Microbuzul îşi revenise de puseul de vitează şi îşi reluase mersul lin, de plimbare.
Abia atunci în mintea mea s-a creat conexiunea imposibilă ce unea motorul acelui microbuz de vocea doamnei în vârstă. O conexiune la care universul contribuise major, o legătură ce îi făcea pe amândoi să toarcă într-un ritm sincron.
M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus la doamna în vârstă.
„Doamnă, vă dau telefonul meu să vorbiţi cu Barbu. Măcar să ajungem la Năvodari”
