Jurnal de-o lună (ics ics ve și iar bară)

Zi fără remarcabile situaţii. Ici colo câte o înjurătură, uneori cu amortizor, alteori scăpată printre dinţi. Dar majoritatea în gând.
Pe la 2 mă sună domnişoara de la cabinetul de oftica medicală, să mă anunţe că mi-s gata ochelarii. O frumuseţe de ochelari, cu şnur negru, toc negru, heliomaţi din tată-n fiu, cu antireflex, antiefracţie, cu închidere centralizată la soare şi deschidere instantă când soarele intră în nori. Ce mai, eram mândru înainte să-i pun pe nas!
Când i-am pus prima dată la ochi, am avut o revelaţie. Până atunci umblăm cu o pereche de vreo 6 ani şi care în timp se mătuiseră, zgâriaseră şi văzuseră prea multe la viaţa lor scurtă de 6 ani şi aveau, aşa, o stare de stres.
Mă uitam la domnişoara din spatele biroului înalt şi nu-mi venea să cred ce frumoasă e. Domnişoara, nu biroul. Zâmbea de zâmbetul meu şi mai că-mi venea să-i spun că frumuseţea ei depăşeşte cu mult imaginaţia mea şi că îmi pare rău că nu o remarcasem până acum, dând vina pe ochelarii vechi.
I-am spus la revedere zâmbetului ei ce persista în timp ce încercam să ies pe uşă.
Dar nu găseam clanţa. Mâna îmi cădea în gol când încercam să apăs pe clanţă. „Să-mi bag! Ăştia râd de mine! Au ascuns uşa!”
Dar nu. Clanţa era la locul ei, doar că percepţia mea de aproape căpătase o deformare minoră ce mă făcea să văd lucrurile de aproape, foarte departe. Era ca şi cum aş fi stat la un kilometru distanţă de clanţă şi trebuia să mă întind să o apuc.
Când am ieşit afară din cabinet, m-a lovit imaginea clară a lumii. Pentru prima dată după şase ani, vedeam lumea aşa cum era cu adevărat, nu blurata, nu cinică, nu josnică. Ci frumos colorată, cu chipuri zâmbitoare, ce altădată credeam că erau doar desene meschine pe chip.
Vedeam atât de bine la depărtare încât eram în stare să văd la 100 de metri fără să-mi strâng ochii şi să mă chinui să văd dacă cineva zâmbeşte sau se schimonoseşte că se cacă pe el.
Oau! O doamnă aflată în parcul de vis a vis, la vreo 98 de metri de mine, râde în hohote. Are al treilea dinte din stânga puţin cariat iar la cel de-al patrulea de jos i-a căzut plomba. Chiloţeii îi sunt albi cu inimioare şi danteluţă portocalie. Un nene aflat lângă ea, undeva la vreo 60 de ani, i-a crescut părul din nas aşa tare că atunci când pufăie, e ca o salcie plângăcioasă în bătaia vântului, făcând ceva valuri.
Am încercat să fac un pas, dar parcă asfaltul se dusese departe de mine. Am rămas cu piciorul ridicat şi mi-era frică să-l pun jos, că nu mai ating asfaltul. Mi-am făcut curaj şi l-am lansat în jos. A atins asfaltul după un lung drum şi temător. Am trecut la celălalt. Atunci pământul a început să se învârtă şi căutăm în jurul meu un punct de sprijin. D-abia atunci am văzut că lângă mine, privind cu mâinile făcute streaşina în interiorului cabinetului, o doamnă.
Exact ce s-a întâmplat nu prea ştiu să spun, dar în căutarea unui punct de sprijin, am apucat primul lucru ce mi-a ieşit în faţă şi care era mai proeminent. Simţeam o siguranţă în strângerea sânului ei drept, mai ceva decât dacă m-aş fi ţinut de o balustradă, că erau aşa, scoşi în afară şi fermi, că la un moment dat, mâna a slăbit strânsoare şi, probabil, în dorinţa mea de moment de a scăpa de situaţia ridicolă în care mă băgaseră ochelarii, mâna îmi alunecase pe sân şi simţeam pielea fină şi delicată ce se desfăşura pe palma mea, până acolo încât îi prinsesem sfârcul între degete, gest ce-mi dădea mai multă stabilitate.
„Îţi place, nesimţitule?!”
Cred că avea cărămizi în poşetă, că până acasă am umblat în paşi mari şi împrăştiaţi.