Ultima noapte de iubire, întâia noapte de dragoste.
Nu ar trebui să fie o noapte memorabilă, care să definească amplificat, o vară toridă, plină de iubiri şi iubire, nu!
Ci o noapte simplă, unde visele verii s-ar metamorfoza în ploi cu picături mărunte, în vânt domol de toamnă, în frunze desenate de natură, în gogoşari turnaţi în forme de oţet, în gogonele sărate şi castraveţi muraţi!
Să-mi bag! Stau prost la capitolul descrierea psihologică a stărilor.
Bigamie.
Pentru Vasilica, viaţa devenise un adevărat coşmar. Nu ştia exact de unde acest coşmar, dar încerca să bănuie.
Din aproape în aproape, având o regresie uşoară ce o duse cu câţiva ani în urmă, chiar în ziua când îl întâlnise pe bărbatul vieţii ei. Pe primul dintre bărbaţii vieţii ei.
Era înalt, echipat corespunzător cu romantism cât să-i bulversezi existenţa. Se lăsase pradă unor stări pe care nu le mai întâlnise şi simţea din toţi rărunchii că el este cel ce-i va fi pavăză în viaţă, jumătatea ce avea să-i completeze viaţa cu speranţe şi vise împlinite. Se înţelegeau de minune în toate privinţele iar sexul era un drum până în paradis şi de multe ori înapoi.
Aştepta ziua în care nu s-ar mai fi simţit doar o domnişoară ci o doamnă în toată regula şi speră că ziua aceea să vină cât mai repede. Dar destinul îi jucase o mică festă. În ziua în care îi ceruse mâna, într-o atmosferă de apus de soare cu făclii aprinse pe malul mării şi o formaţie de manele ce-i zdrăngăneau în minte o melodie ce o făcea să verse lacrimi ” Ooo, viaţa mea!”, a însemnat şi ultima zi petrecută cu el pentru următoarele şase luni. Când a fost cerută, în spatele unei draperii ce flutură uşor în adierea mării, stăteau aliniate bagajele lui. Pentru următoarele 6 luni, va înfrunta vicisitudinea mării, toanele ei şi îmbrăţişarea ei. Datoria îl chema să fie ofiţer pe o navă comercială.
Pentru Vasilica a fost un şoc să afle că singurătatea îi va fi companie pentru o perioadă lungă, lungă, lungă!
Era vara iar zilele păreau mai lungi ca niciodată, apusurile nu-şi mai găseau frumuseţea, existenţa căpătase un gust îndoielnic iar dansul marii devenise doar valuri.
Uneori trecea speriată pe lângă locul în care simţise în acelaşi timp şi bucurie şi tristeţea şi se întreba mereu dacă nu a fost doar un vis.
Într-o seară, pe când paşii o purtau spre acel loc, iar răcoarea nopţii îşi făcuse loc prin eşarfă şi îi atingea umerii, privi spre draperia ce-i lăsase tristeţi neplăcute. O tresărire o cuprinse când silueta unui bărbat se ivea din când în când în spatele draperiei. Vântul se potolise iar faldurile draperiei îşi găsiseră liniştea, scoţând la iveală un bărbat. Era înalt, iar lumina lunii îl lumină doar cât să se vadă silueta.
Dintr-o dată visele prindeau contur în ea, crezând că cele şase luni trecuseră într-o clipită, deşi nu trecuseră decât vreo 3 zile.
Alergase spre el, îl prinse din spate şi în lacrimi îi sărută spatele, îl prinse de fund şi îl întoarse. Nu-şi deschisese ochii de bucurie şi încercă să-i găsească buzele. Îl sărută cum nu-l sărutase niciodată. Îl strânse tare tare în braţe şi parcă ceva nu era în regulă.
Când deschise ochii, un bărbat înalt cu postură şi alura cu ochii şi părul celui pe care-l aştepta, îi zâmbea şăgalnic.
Pentru moment, nu-i pasă că nu e el şi-l sărută pasional. Atât de pasional încât acel sărut se transformase într-o încleştare pasională a trupurilor. Au făcut dragoste de câteva ori.
Au urmat explicaţii şi încercări timide de scuze pentru confuzie. Dar era prea târziu. El, un bărbat frumos, capabil, dotat cu romantism cât să-i rebulverseze viaţa, se îndrăgostise de străina frumoasă cu care avusese cea mai pasională noapte.
Dimineaţa îi găsise pe malul mării, povestind despre viaţă şi făcându-şi promisiuni. Vasilica a încercat să nu transforme acest lucru într-unul de durată, explicându-i că viaţa ei este dăruită altcuiva pe care-l iubeşte la nebunie şi căruia îi devenise logodnică, dar ochii străinului îi se pironiseră în suflet, Îi răscoleau mintea şi simţise că a face dragoste cu el era ca un drum spre paradis. Şi de câteva ori înapoi.
Timpul trecuse. Cele şase luni au trecut cu repeziciune pentru Vasilica. Se apropia momentul când va trebui să decidă cu care din cei doi va rămâne. Ca o stranie, dar plăcută, coincidenţă, şi al doilea bărbat al vieţii ei era marinar.
Era un moment greu pentru viaţa ei. Îi iubea pe amândoi în aceiaşi măsură şi îi era imposibil să aleagă.
Se gândi pentru câteva clipă şi o idee îi răsări în cap. O idee pe cât de nebunească pe atât de practică, care îi umplea sufetul de bucurie „Ce ar fi să rămân cu amândoi?!”
Cum al doilea bărbat al vieţii ei se pregătea să plece chiar când primul bărbat al vieţii ei revenea în viaţa ei, ar fi fost cel mai frumos aranjament.
Dar un gând nu-i dădea pace. Voia să fie în rândul lumii, ca lumea să o vadă ca o femeie, nu ca o domnişoară.
Prin nu ştiu ce truc, prin nu ştiu ce farmece, nuri sau iubiri nebuneşti, reuşi să îi convingă pe amândoi că viaţa ar fi mai frumoasă când iubeşti doi bărbaţi. Aşa că, se căsătorii cu amândoi.
Primi doi ani au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii ei. Unul pleca, celălalt venea. O potrivire ce-i îmbogăţise viaţa.
Simţea paradisul cu fiecare din ei. Cel ce venea de peste mări, venea cu poftă unui setos ce nu mai băuse apă de 6 luni. Cel ce trebuia să plece îi oferea paradisul anticipat. Şi îi oferea bine!
Dar în al treilea an, o nepotrivire se desfăşurare. Cel ce venea, îi ajunsese vaporul cu o lună mai devreme.
Dintr-o dată se trezi cu cei doi bărbaţi ai vieţii ei, în viaţa ei, care amândoi voiau să-i ofere cu îndestulare paradisul.
Cel ce venise câştigase întâietate, fiind mereu primul.
Primele două zile fuseseră ca un vis. Primea cel puţin 4 paradisuri pe zi. După a treia zi, obosise puţin, iar paradisul nu mai era atât de deosebit.
În a patra zi, se săturase de atâtea paradisuri. Dar cei doi bărbaţi erau setoşi. Ca să nu mai stea la rând unul după celălalt, se hotărâseră să o bage între ei. Unul îi oferă paradisul Vasilicăi, iar celălalt primea paradisul de la ea.
După o săptămână, devenise doar o umbră a celei ce fusese Vasilica. Buzele îi se umflaseră ca doi pepenaşi pufoşi, pântecele i se înroşise de atât paradis iar trupul, ehei, trupul!
Singurul gând ce o mai ţinea în viaţă, era că cel puţin unul din ei va pleca. Nu mai voia paradis, nu mai voia nimic, decât să se întindă într-un pat, singură.
Pentru Vasilica, viaţa nu mai era un paradis, ci un coşmar.
