Mitzi

Atmosfera era una apăsătoare, dată de costumele negre în care participanţii erau îmbrăcaţi şi de starea generală a lor. Aveau privirile lăsate, sufletele pline de durere şi ochi împăienjiniţi. Era greu pentru oricine să participe la o înmormântare.
Din când în când, câte un oftat prelung şi o explozie arteziană de lacrimi, stricau liniştea înnegurată.
Pe masa din marginea salonului de priveghi, un coşciug nu mai mare de un metru, făcea să curgă lacrimi printre cei ce îşi aduceau un ultim omagiu, celei ce a fost.
În celălalt capăt al salonului, poate ca un refugiu pentru starea ei, o pereche, desigur purtând negru.
Ea, cu un voal negru ce-i acoperea starea de nelinişte, un taior croit pentru dimensiunea ei supradimensionata la nivelul burţii, cu ochii scrutători la cei ce îşi aduceau omagiile.
– Pe ăsta parcă-l cunosc! Mi se pare că l-am văzut de câteva ori intrând în scară. Cred că se oprea la etajul 1, la Vasilica.
– Nu e el.
Spuse tânărul de lângă ea, neridicându-şi ochii din telefon. Barba uşor crescută, ochelari heliomaţi ce se asortau momentului închizându-se de un negru timid.
– De unde ştii tu? Că nici nu ţi-ai ridicat ochii din telefon!
– Îhî!
– Eu tot nu înţeleg de ce m-ai adus aici?! Nu stăteam eu bine acasă, cu picioarele ridicate şi mâncând nişte struguri cu muştar?! Dar nu, domnul vrea să participe la funeralii, că aşa i s-a sculat domnului…
– E vecina noastră.
– Şi?! Sau ai uitat că sunt gravidă în luna a cincea?
– Nu am uitat, că eram şi eu acolo când s-a întâmplat.
– Etete, te pricepi şi tu la ceva! Că la altele trebuie să te împing de la spate. Fă aia, fă ailaltă, fă dincolo… tre’ să stau mereu cu gura pe tine să iasă ceva! Măritiş mi-a trebuit, de măritiş am parte! Şi peste toate, am rămas şi gravidă, de parcă nu aveam deja destule pe cap…
Momentul de tirada al doamnei fu întrerupt de un hohot de lacrimi al unor noi veniţi ce treceau prin fața cosciugului.
– Mai taci şi tu puţin, că plâng oamenii ăia!
– Ce ai zis mă?!
Se întoarse cu privirea lungă spre el cu ochii privind parcă printr-o fată făcută în creier, mâinile în şolduri şi un zâmbet ce aducea a grimasă.
– Las’ că vezi tu acasă! Ce, eu vorbesc mult?! Eu vorbesc doar cât trebuie. Şi, dacă trebuie, cum este acest moment, vorbesc! Vezi să nu ţi se răcească jocul!
– Îhî!
– Auzi, domnu’ Însămânţator, da’ dacă tot ai fost acolo când m-ai lăsat gravidă, te-ai gândit şi la un plan de viitor pentru ăsta mic sau asta mică? Şi să nu-mi spui că îl faci politician, că dau cu coliva asta în tine!
– Pentru că tot m-ai întrebat, am făcut un plan pentru o crearea unui spaţiu propice creşterii unui copil, cu pătuţ de ultima generaţie… cu senzori de mişcare şi senzori de plâns…
– De parcă îţi trebuie senzor să-ţi dai seama când plânge! Zi mai încolo!
– … aranjăm camera, adică redecorăm dormitorul pentru copil, ca să arate ca o cameră de bebeluş, cu culori plăcute, cu jucărioare legate, cu lumini calde şi steluţe desenate pe tavan…
– E, hai că asta-mi place!
– … de luna trecută am început să torn bani într-un cont de economii, în care va intra şi alocaţia lui…
– Deci acolo se duc banii lipsa?! Iar eu, în nemernicia mea, credeam că te duci la vagaboande. Iertare cer soţiorului meu drag şi scump! Da să pup moaca asta de inteligent!
Fără să mă aştepte, îi aplică o pupătură cu zgomot pe obraz, fără să-şi ridice voalul, ceea ce făcu ca cei din faţa lor să-şi întoarcă spre ei capetele. „Şşşt!”
-… stai, că nu am terminat! Am pus ochii pe un cărucior smart. Îşi dă seama când copilul este ud sau nu este în cărucior, are un legănat uşor când stă pe loc, se conectează prin bluetooth cu telefonul şi are două camere video minuscule încorporate în el şi când o să ies cu el la plimbare şi tu o să stai în casă şi te odihneşti, îţi transmite imagini cu el în cărucior şi imagini cu exteriorul, să poţi vedea pe unde mă plimb sau cu cine stau de vorbă.
Doamna rămăsese cu mâna la voal, gata să-l ridice şi să-i arunce câteva priviri admirativ lascive soţul.
– Deseară primeşti ceva!
– Ştiu! Aştept de o lună!
De undeva din fundal, un nou hohot de plâns întrerupsese gestul de pupătură al doamnei. Bărbatul aşteptă să cadă şi ultima lăcrimă şi îşi continuă discursul.
– Dar, stai! Asta nu este totul! Pe lângă toate cele spuse, oferta conţine şi celule stem recoltate din placenta, stocate în condiţii absolute de siguranţă, pentru cazuri urâte de boală din viitor…
– Aşa cum a păţit vară-mea Varvara?!
– Îhî!
Amândoi îşi întorseseră capul în lateral, urmat de un „Ptiu, ptiu, ducă-se pe pustii!”
– … iar pentru asta, bărbăţelul tău drag şi iubit nespus, s-a ocupat în totalitate. Tu doar trebuie să naşti, de restul se ocupă cei de la Cord Blood Center. Dacă vrei recoltarea placentei îţi recoltează placenta, dacă vrei celule din sângele ombilical, de acolo ţi-l extrage!
– Ştiam eu de ce m-am măritat cu tine! Deseară primeşti tratamentul complet.
– Îhî!
– Ah, dulceaţă mică, vezi tu ce viitor luminos îţi pregăteşte tac-tu?!
Şi doamna îşi mângâie burtica, zâmbind cât soarele în mijlocul zilei.

• Mi s-au umflat picioarele de la atâta stat. Mergem?!
• Hai!
  Se ridicaseră şi se îndreptau spre ieşire. În fundalul salonului, vecina de la parter, cuprinsă de dor de draga ei, îmbrăţişa coşciugul şi turna lacrimi, jelind cu vocea stinsă „Mitzi, Mitzi Miau a mea! Ce o să mă fac eu fără tine?!”
  Deasupra mesei, cu părul vâlvoi şi ochi scânteietori, cu blană lucioasă şi cu aproape un zâmbet pe chipul de felină, trona o poză cu Mitzi, Mitzi Miau.

Pentru SuperBlog2020