Maşina

Era aşa în perioada de urgenţă, cam de dimineaţă, cam pe când soarele căsca a trezire şi se scarpina vioi în… nori.
Mă trezisem cât de juma de ceaşcă de cafea şi priveam forfota matinală a micuţilor oameni văzuţi de la etajul 4.
O scurtă şi timidă bătaie în uşă, m-a făcut să tresar. ” Oare cine-mi tulbură dis de dimineaţă tabietul?!”
La uşă, tremurând a început de panică, îmbrăcată cu un neglijeu transparent peste care trăsese un halat care se tot descoperea de la agitaţia ei, cu toate că încerca din răsputeri să tragă de cordon strângându-l în faţă, vecina de la 3.
– Vecine, mă scuzi că te deranjez, dar poţi să mă ajuţi?!
Am privit-o chiorâş, cu ochii unui bărbat sadea. Nu purta masca şi credeam că îmi va cere zahăr, că rămăsese fără să vrea fără pic de zahăr şi nu are cu ce să-şi îndulcească bruma de cafea. Îmi treceau diferite scenarii prin cap, privind şi la zbuciumul firelor de păr din cap care nu mai cunoscuseră odihnă de nopţi bune. Am încercat să par detaşat, deşi aş fi jurat că o să mă invite la ea să bem cafeaua împreună. Poate că era de înţeles, de luni bune soţul îi plecase pe mare şi timpul se poticnise d-abia la trei luni.
– Dacă îmi stă în putere, cu cea mai mare plăcere!
Îmi stătea în putere, cum să nu-mi stea în putere! O femeie frumoasă cu corpul unei sirene, orb, chior şi chiar impotent să fi, că tot ar fi stat în putere!
– Vecine, poţi să vi la mine să-ţi arăt?!
– Da. Stai să pun ceva pe mine, că e răcoare în dimineaţa asta.
Discuţia urma scenariul clasic al unui film. Cu happy end!
Până să-mi pun cămaşa pe mine, o zbughi pe scări. Găsisem uşa de la intrare întredeschisă şi am intrat. Mă aşteptam la multe  dar ceea ce îmi apărea în faţa ochilor întrecea orice îmi închipuisem.
Într-o margine de living, aproape de fereastră, vecina stătea sprijinită de ceea ce era o maşină de cusut Brother Innov-Is A80. Dacă altfel ar fi fost situaţia, ştiam ce vrea, dar vecina stătea aşa, speriată, arătând spre draperia prinsă sub picioruşul maşinii de cusut.
După cum am dedus, lăsase geamul deschis şi ochii în altă direcţie decât spre maşina de cusut. Vântul în nemernicia lui, a creat un curent de aer, ce a făcut ca draperia să se înfoaie şi să se legene încolo şi încoace până a ajuns sub picioruşul de inserare 5. O secundă şi câţiva centimetri din draperie deveniseră una cu şnurul pe care vecina încerca să-l coase pe o bucată de monton, ale care margini cădeau peste maşina de cusut.
– Am luat-o de câteva zile, m-am gândit că dacă tot stăm în casă să mă apuc de cusut. Uite ce s-a întâmplat! Şi nu vreau să tai draperia, că e primită de la soacra mea.
– Ţi-au trimis cu tot cu accesorii croitorie?
– Da, dar sunt multe piese cu care nu ştiu ce să fac.
Am căutat în trusa maşinii o şurubelniţă micuţă, am meşterit câteva secunde, mai mult de plăcerea de a-i simţi formele şi i-am scos picioruşul de înserat. Apoi am tăiat cu forfecuţa cele câteva fire cusute de draperie. Draperia îşi reluase liniştită locul lângă geam, în deplinătatea lungimii ei, fără nici o tăietură.
– Vai vecine, cum să-ţi mulţumesc pentru ajutor?! Simt că trebuie să te recompensez cu ceva! O cafea…?!
Îşi revenise complet din sperietură şi zâmbetul ei umplea camera de bucurie.
Veni lângă mine şi îşi lăsă halatul liber, scoţând la iveală câteva forme apetisante.
Poate că vecina nu îşi dădea seama prea bine ce maşină de cusut îşi cumpărase, dar pentru mine era o bestie delicată, care putea să-mi îndeplinească mai multe vise şi dorinţe decât ea. Iar lucrul asta l-a simţit când cu cea mai mare gentileţe i-am spus:
– Tu nu poţi să mă recompensezi cum poate ea! Şi am arătat spre maşina de cusut.

Pentru SuperBlog2020