„Mami, mi s-au murdărit pantofiorii”
„Scuipă pe ei şi freacă-i cu mâneca”
A fost singurul sfat primit de la părinţi în legătură cu încălţămintea. Bine, nu se aplica la teneși sau la papuci.
Atunci când plecam în vizită şi trebuia să mă îmbrac frumos, cu papion, hăinuţa şi şosete lungi, de ziceai că-s ştrampi, că treceau mai sus de genunchi, mama dădea cu o măturică peste hăinuţă şi pantalonaşi şi erau ca noi.
Mă mândream în oglindă şi îi strigam mamei „Ia uite, merg singuri pantofiorii!” Străluceau în soare şi dacă aş fi avut mustaţă sigur i-aş fi văzut reflecţia în strălucirea lor.
Obiceiul de a avea pantofii strălucitori mi-a rămas şi azi. Poate e sigurul lucru care mă interesează în mod deosebit când este vorba de felul cum mă îmbrac. Hainele pot fi şifonate, călcate cu compresorul, mirosind a ultima masă avută sau fără vreun parfum îmbibate, dar pantofii neapărat trebuie să strălucească. Iar pentru asta, mi-am luat nişte ceară şi timp de 5 minute înainte să ies din casă, petrec frecând pantofii cu o cârpă din bumbac, neapărat bumbac.
Când îmi găsesc timp şi nu prea am ce face prin casă, nu scriu vreun articol sau nu dau aspiratorul, mă aşez lângă dulăpiorul cu încălţări şi frec toţi pantofii până ce camera se transformă într-o baie de lumini reflectate.
Există şi mici beneficii al acestui fapt.
Pe la începutul lui septembrie, mi-am comandat de pe Answear.ro nişte haine. Elegante şi cu gustul potrivit nevoilor mele, un cardigan şi o pereche de blugi. Se apropia toamna şi trebuia să-mi reîmprospătez garderoba. Prin primăvară, îmi comandasem nişte pantofi. Tot circulând pe site-ul lor, pe la rubrica de încălţăminte de piele bărbaţi, am dat de nişte bijuterii de încălţări Calvin Klein. Cu talpa solidă şi cu un toc abia vizibil, aşa pentru bărbatul conservator din mine.
Cum primisesem mesaj că trebuia să sosească coletul şi nu aveam nimic de făcut prin casă, m-am pus lângă pantofar, am scos pantofi Kalvin şi am început să-i aranjez la strălucire.
Eram aproape de final, că îmi vedeam reflecţia în ei, când a sunat telefonul. Curieratul era deja jos şi m-a rugat să cobor să iau pachetul, că are multe de livrat, că poate mai câştigă timp.
Eram îmbrăcat într-un tricou de casă, larg şi pătat de micul dejun, o pereche de pantaloni scurţi, tot de casă, cu buzunarele rupte. Unul din ele atârna ca leşinatul. O rugasem pe soţie să-l coase da’ mi-a spus să-mi iau alţii, că ea nu pune mâna pe cârpa aia. Când să-mi pun papucii de afară, i-ai de unde nu-s! Să nu mai pierd timp să caut prin casă, mi-am pus pantofii direct pe piele.
Era o senzaţie plăcută, bărbătească, în ciuda celorlalte de pe mine care mă făceau să par că stau la un colţ de stradă şi cerşesc o bucată de pâine. Plus că aveam şi părul nearanjat şi eram imaginea perfectă a unui pierde vară. Doar pantofi făceau diferenţa, schimbau total imaginea.
Curierul s-a uitat lung la mine, de parcă voia să bage mâna în buzunar şi să-mi dea un leu, dar când a văzut pantofii a rămas gură cască şi la plecare mi-a spus „La revedere, domnule Gi! Mi-a făcut plăcere să vă aduc coletul”
Când să intru în scară, aud pe cineva zicând „Bună ziua, vecine!”
Mă uit în sus, nimeni la balcon! Mă uit în dreapta, nimeni! Când mă uit în stânga, o văd pe Măricica, Maricica Toamna, vecina ce s-a mutat anul trecut prin toamna la noi în bloc şi am ajutat-o să-şi care bagajele. Stătea sprijinită în coate de marginea balconului şi zâmbea uşor lasciv la mine. Din poziţia în care stătea, se putea bine observa cum sânii nu-şi mai găseau loc pe marginea balconului şi tot încercau să iasă la aer. Şi erau destul de voluptoşi.
Zâmbetul îi era însoţit de o privire lungă. Dar nu chiar spre mine, spre chipul meu, ci în jos, spre pantofi, de parcă era hipnotizată de strălucirea lor.
Până să-i răspund la salut, o aud zicând „Treci pe la mine, la o cafea?!”.
Ochii îi rămăseseră pironiţi în jos, spre ei, de parca vorbea cu ei, nu cu mine.
1 thought on “Pantofii mei strălucitori”